Roger Zelazny - Nemuritorul

Îmi pare rău că n-am apucat să-ţi termin elegia, şi dracul să te ia pentru faptul că mi-ai luat-o pe Lara, atunci, la Kerci! Phil”.

Dacă-i aşa, foarte bine, am hotărât eu. Viaţă, nu moarte, pentru vegan. Phil îşi spusese părerea şi nu aveam nici o îndoială asupra cuvintelor lui.

M-am întors la masa unde se servea cina lui Mikar Korones şi am stat cu Myshtigo până ce acesta a fost gata de plecare. După care l-am însoţit înapoi, la Iakov Korones, şi m-am uitat cum îşi împachetează ultimele lucruri. În tot acest răstimp, n-am schimbat decât vreo şase cuvinte.

I-am cărat lucrurile în faţa casei, pe locul unde urma să aterizeze skimmer-ul. Înainte ca toţi ceilalţi (inclusiv Hasan) să vină să-şi ia la revedere, el se întoarse spre mine şi mă întrebă:

— Explică-mi, Conrad, de ce distrugeţi piramida?

— Ca să enervăm Vega, am răspuns eu. Ca să ştiţi că dacă doriţi acest loc şi reuşiţi să ni-l luaţi, o să-l găsiţi într-o stare mai proastă decât după Cele Trei Zile. Nu veţi mai avea la ce să vă uitaţi. Vom arde tot ce-a mai rămas din istoria noastră, iar vouă n-o să vă rămână nici o bucăţică.

Aerul expirat pe la baza plămânilor lui ieşea cu o tonalitate înaltă, tânguitoare — echivalentul vegan al oftatului.

— Presupun că e ceva lăudabil, zise el, însă am dorit atât de mult s-o văd!… Crezi c-o s-o puteţi reconstitui vreodată? Poate, curând?

— Tu ce crezi?

— I-am văzut pe oamenii tăi însemnând multe dintre fragmente…

Am dat din umeri.

— Ţi-aş pune, în acest caz, doar o singură întrebare — importantă -, în legătură cu plăcerea ta de a distruge…, declară el.

— Care anume?

— Este oare distrugerea cu adevărat o artă?

— Du-te naibii!

Veniră apoi şi ceilalţi. Am mişcat uşor din cap către Diane şi i-am ţinut mâna lui Hasan exact atât cât mi-a trebuit ca să-i smulg acul subţire pe care-l avea fixat în palmă. Pe urmă l-am lăsat şi pe el să dea mâna, repede, cu veganul.

Skimmer-ul coborî, zumzăind din cerul pe cale să se întunece. L-am urcat pe Myshtigo la bord, i-am încărcat bagajele şi, am închis eu însumi uşa în urma lui.

Skimmer-ul decolă fără probleme şi dispăru după câteva clipe.

Sfârşitul unei excursii care n-a fost deloc una de plăcere.

M-am întors în casă şi mi-am schimbat hainele.

Sosise timpul să-mi incinerez un prieten…

Profilându-se pe cerul nopţii, ziguratul de buşteni purta rămăşiţele poetului, prietenului meu. Am aprins o torţă şi-am stins lanterna electrică. Hasan stătea în picioare, lângă mine. Ajutase la transportul corpului neînsufleţit până la căruţă şi ţinuse hăţurile. Ridicasem rugul pe un deal cu chiparoşi, mai sus de Voios, lângă ruinele acelei biserici de care-am vorbit mai înainte. Apele golfului erau calme. Cerul se arăta senin şi stelele străluceau.

Dos Santos, care nu fusese de acord cu incinerarea, hotărâse să nu participe, pe motiv că-l dureau rănile. Diane preferase să rămână alături de el, la Makrynitsa. De la ultima noastră conversaţie, nu mai vorbise cu mine.

Ellen şi George stăteau pe fundul căruţei ce fusese trasă în spatele unui chiparos mare, şi se ţineau de mână. Erau singurii care mai erau prezenţi. Lui Phil nu i-ar fi făcut plăcere ca rudele mele să-şi strige bocetele în jurul lui. Spusese cândva că-şi doreşte ceva măreţ, plin de strălucire, rapid, dar fără muzică.

Am apropiat torţa de un colţ al rugului. Flacăra muşcă încetişor din lemn, apoi începu să-l mistuie. Hasan aprinse o altă torţă, o înfipse în pământ, se trase înapoi şi rămase privind.

În timp ce flăcările-şi croiau drum spre înalturi, am rostit câteva rugăciuni ancestrale şi-am vărsat vin pe pământ. Am aruncat pe foc un snop de ierburi aromate. Pe urmă, m-am dat şi eu înapoi.

— … Orice-ai fost, am spus eu, moartea te-a luat şi pe tine. Te-ai dus să vezi floarea umedă deschisă pe malul Acheronului, printre umbrele infernului care se ivesc când şi când. Dac-ai fi murit tânăr, dispariţia ta ar fi fost plânsă ca distrugerea unui mare talent, înainte de-a se fi desăvârşit. Dar tu ai trăit, şi-acum nu se mai poate spune aşa. Unii aleg o viaţă scurtă şi divină, în faţa zidurilor Troiei lor, alţii una lungă şi mai puţin tumultoasă. Şi cine poate spune care-i mai bună? Zeii şi-au ţinut făgăduiala unei faime nepieritoare pentru Achile, inspirându-l pe poet să-i cânte un imn nemuritor. Dar oare e mai fericit pentru asta, din moment ce acum e la fel de mort ca şi tine? Eu nu pot să judec, vechiul meu prieten. Mai puţin poet, amintesc doar câteva dintre cuvintele pe care şi tu le-ai scris despre cel mai puternic dintre Argivi şi despre timpul morţilor crunte: „Palide dezamăgiri copleşesc acest loc de adunare: / Ameninţarea unor oftaturi care periclitează timpul… / Dar cenuşa nu se mai preface iar în lemn. / Muzica nevăzută a flăcării face aerul să se încălzească, şi ziua nu mai este zi”. Îţi zic adio ţie, Phillip Graber. Fie ca zeii Phoebus şi Dionysos, care-şi iubesc şi-şi ucid poeţii, să te laude fratelui lor întunecat, Hades. Şi fie ca Persefona lui, Regina Nopţii, să te privească îngăduitor şi să-ţi acorde un loc de cinste pe Câmpiile Elizee. Dumnezeu fie cu tine…

Flăcările ajunseseră aproape de vârful rugului.

L-am văzut apoi pe Jason, stând în spatele căruţei. Bortan şedea alături. M-am retras şi mai mult. Bortan veni la mine şi se cuibări în dreapta mea. Îmi linse mâna.

— Vânătorule atotputernic, am mai pierdut pe unul de-ai noştri, am rostit eu.

Câinele mişcă din capul lui mare.

Flăcările ajunseră în vârf şi începură să înghită întunericul nopţii. Aerul era plin de arome dulcege şi de zgomotul focului.

Jason se apropie.

— Tată, zise el, câinele m-a dus la stâncile arzătoare, dar tu scăpaseşi deja.

Am dat din cap, afirmativ.

— Un prieten care nu era om ne-a eliberat de-acolo. Dar mai înainte de asta, acest om, Hasan, l-a nimicit pe Omul Mort. Aşa că visurile tale s-au dovedit până acum şi drepte, şi mincinoase.

— EI e luptătorul cu ochi galbeni din viziunea mea, zise Jason.

— Ştiu, dar asta-i de domeniul trecutului.

— Ce mai ştii despre Bestia Neagră?

— Nici un sforăit sau fornăit.

— Bine.

Am privit multă, multă vreme, cum noaptea se închide în ea însăşi. De câteva ori, Bortan îşi ciuli urechile, iar nările i se dilatară. George şi Ellen nu se mişcaseră din loc. Hasan ne privea cu ochi străini, lipsiţi de expresie.

— Ce-ai să faci acum, Hasan? l-am întrebat.

— Mă-ntorc pentru un timp pe Muntele Sindjar, mi-a răspuns el.

— Şi pe urmă?

— Cum va fi scris, zise, dând din umeri.

Şi, deodată, se abătu asupra noastră un zgomot înfiorător, asemenea gemetelor unui uriaş idiot, însoţit da trosnetul copacilor despicaţi.

Bortan sări în picioare şi începu să urle. Măgarii înhămaţi la căruţă se agitară. Unul dintre ei scoase un zbieret scurt.

Jason apucă un par ascuţit, pe care-l alese din grămada rămasă de la rug şi se încordă.

Şi-atunci, namila se năpusti asupra noastră, acolo, în poiană. Mare şi urâtă, ca toate numele ce-i fuseseră date.

Mâncătorul de Oameni…

Cutremurătorul Pământului…

Puternicul, Răul…

Bestia Neagră din Tessalia.

În cele din urmă, cineva ar fi putut să spună ce era în realitate. Dac-ar fi reuşit să scape, vreau să zic.