Roger Zelazny - Nemuritorul

Probabil că bestia fusese atrasă spre noi de mirosul cărnii arse. Şi era mare. Cel puţin cât un elefant.

Care-a fost cea de-a patra muncă a lui Hercule?

Mistreţul din Arcadia, aha!

Mi-am dorit dintr-o dată ca Hercule să fie pe-aproape, să ne ajute.

Un mistreţ mare… Unul cocoşat, cu colţii lungi cât braţul unui om… Cu ochi mici, de porc, negri, care se roteau sălbatic în lumina focului… Trântise pomii la pământ, venind spre noi… Se porni însă pe guiţat când Hasan, luând din foc un tăciune aprins, i-l înfipse în bot, cu partea arzând înainte, răsucindu-l apoi cât putea de mult. Se clătină, dându-mi timp să apuc parul lui Jason. M-am năpustit înainte şi i l-am împlântat în ochiul stâng. Iar s-a clătinat şi-a guiţat, ca un cazan de abur gata să se spargă… După care s-a repezit şi Bortan la el, muşcându-l de umăr.

Nici una din cele două lovituri pe care i le-am aplicat nu a provocat mai mult de o rană superficială. Luptându-se cu umerii contra dinţilor, mistreţul reuşi în cele din urmă să scape din strânsoarea lui Bortan. Hasan era acum lângă mine, agitând un nou tăciune. Animalul atacă din nou. De undeva, din apropiere, George descarcă în el pistolul automat. Hasan aruncă torţa. Bortan sări iarăşi asupra lui, de astă dată din direcţia ochiului orbit.

…Toate acestea îl împiedicară pe animal în asaltul său; se izbi de căruţa acum goală, omorându-i pe amândoi măgarii. După care se năpusti asupra vehiculului, călcându-i partea centrală cu piciorul stâng din faţă. Inima căruţei se rupse în două.

Bortan continua să muşte, urletul său fiind ca un tunet continuu. Ori de câte ori era împuns cu colţii, câinele dădea drumul monstrului din strânsoare, se răsucea şi iarăşi sărea să-l muşte.

Sunt sigur că lancea mea de oţel, ascuţită ca un vârf de ac, nu s-ar fi rupt. Numai că ea se afla la bordul lui Vanitie …

Hasan şi cu mine l-am înconjurat pe mistreţ, cu cei mai mari şi mai ascuţiţi tăciuni pe care i-am putut găsi. L-am tot împuns, ca să-l facem să se-nvârtească-n loc. Bortan încerca întruna să-l muşte de grumaz. Însă capul uriaş al monstrului era mereu ţinut în jos, cu ochiul sănătos rotindu-se în orbită şi cu celălalt sângerând, în timp ce colţii lui ca nişte săbii tăiau orice întâlneau în faţă şi-n spate, în sus şi-n jos. Copitele despicate, mari cât o pâine, ale creaturii, făceau găuri în pământ când ea se răsucea căutându-ne, încercând să ne omoare pe toţi. În lumina portocalie, tremurândă, a focului.

În cele din urmă, monstrul se opri şi se răsuci — destul de brusc pentru mărimea lui — lovindu-l pe Bortan cu umerii, lateral şi aruncându-l la vreo trei-patru metri distantă de mine. Hasan îl pocni cu parul în spate, iar eu m-am repezit la celălalt ochi, pe care însă nu l-am nimerit. Cu capul în jos şi colţii sclipind, mistreţul se repezi apoi la Bortan, care încerca să se ridice în picioare. Am aruncat cu toată puterea parul şi m-am ferit cu o săritură din drumul animalului. Capul bestiei era deja aplecat, pentru a aplica lovitura mortală. Am înşfăcat cu mâinile ambii colţi, în timp ce capul îi atingea aproape pământul. Dar, în timp ce eu apăsam în jos cu toată puterea, mi-am dat seama că nimic nu mai putea împiedica acea lovitură de străpungere. Am încercat, totuşi, şi poate cumva am reuşit, timp de-o secundă… Cel puţin, am văzut că Bortan izbutise să se dea la o parte, în timp ce eu eram aruncat prin aer, sângerând din mâinile julite.

Ameţit de cădere, fusesem aruncat departe, prin aer. Am auzit un guiţat puternic. Hasan ţipă, iar Bortan mai scoase o singură dată, din adâncul gâtlejului, urletul său de luptă.

… Şi fulgerul roşu al lui Zeus coborî de două ori din ceruri.

… Şi toate se liniştiră.

M-am ridicat, încet, în picioare.

Hasan stătea lângă rugul arzând, ţinând încă — în poziţie de aruncare — un par aprins.

Bortan mirosea un munte de carne tremurândă.

Sub chiparos, lângă un măgar mort, se afla Cassandra, cu spatele rezemat de trunchiul copacului; era îmbrăcată în pantaloni de piele şi cămaşă albastră de lână; zâmbea uşor şi ţinea în mână puşca mea de mare calibru, încă fumegând.

— Cassandra!

Ea scăpă arma şi păru foarte palidă. Dar eu o ţineam deja în braţe, în clipa când arma atinse pământul.

— Am o grămadă de lucruri să te-ntreb, i-am spus. Dar nu acum. Mai târziu. Acum, nimic. Doar să stăm aici, sub ăst pom, şi să ne uităm cum arde focul.

Şi-aşa am făcut…

După o lună, Dos Santos a fost exclus din Radpol. De-atunci, nu s-a mai auzit nimic, nici despre el, nici despre Diane. Se zvoneşte că ar fi renunţat amândoi la Returnism şi că s-ar fi mutat pe Taler, unde locuiesc şi în prezent. Sper să nu fie adevărat, având în vedere cele întâmplate în acele ultime cinci zile. Niciodată n-am ştiut întreaga poveste a lui Perucă Roşie şi nici nu cred c-am s-o ştiu vreodată. Dacă ai încredere în cineva (vreau să spun o încredere adevărată ) şi dacă ţii la el, aşa cum poate că Diane a ţinut la mine, atunci s-ar părea că trebuie să stai în preajma lui, pentru a vedea dac-a avut sau nu dreptate, în marea voastră neînţelegere finală. Ea însă n-a făcut aşa şi-acum mă-ntreb dacă nu cumva regretă.

Oricum, n-am motiv să cred c-o s-o mai văd vreodată…

La puţin timp după schimbările din Radpol, Hasan s-a întors de pe Muntele Sandjar, a stat o perioadă la Port, apoi şi-a cumpărat o mică navă la bordul căreia a ieşit pe mare, într-o zi, dis-de-dimineaţă, fără măcar să spună la revedere cuiva sau să dea vreun indiciu asupra destinaţiei sale. S-a presupus că şi-a găsit din nou de lucru, pe undeva. După câteva zile însă, a avut loc un uragan şi, potrivit unor zvonuri pe care le-am auzit în Trinidad, Hasan ar fi fost aruncat pe coasta Braziliei, unde şi-ar fi găsit moartea în mâinile locuitorilor unui trib feroce de prin partea locului. Am încercat să verific această versiune, dar n-am reuşit.

Totuşi, după două luni, Ricardo Bonaventura, preşedintele Alianţei Contra Progresului (ACP) — un grup desprins din Radpol şi care căzuse în dizgraţia Atenei — a murit de apoplexie în timpul unei reuniuni a partidului. Au circulat atunci o serie de zvonuri despre un, soi de venin de iepure, originar de pe Divbah, pus în anşoa (o combinaţie extrem de ucigătoare, după cum mă asigură George), iar a doua zi noul căpitan al Gărzii Palatului a dispărut în mod misterios, împreună cu un skimmer si cu procesele verbale de la ultimele trei sesiuni secrete ale ACP (fără să mai punem la socoteală conţinutul unui mic seif din perete). Se spune că lovitura ar fi fost dată de un tip solid, cu ochii galbeni şi-o uşoară căutătură orientală.

Jason încă-şi mai paşte prin munţi oile lui cu multe picioare, în locul unde degetele Aurorei vin să umple în penumbră cerul cu roze — şi, fără îndoială, că încă-i mai corupe pe tineri cu cântecul său.

Ellen a rămas iarăşi însărcinată, la fel de delicată şi cu burta mare, şi nu vorbeşte cu nimeni altcineva decât cu George. La rândul lui, George vrea să încerce acum — cât nu e încă prea târziu — o embriochirurgie ciudată; doreşte să-l facă pe următorul lui copil să respire atât apă, cât şi aer, datorită întinselor domenii neexplorate de pe fundul oceanului, unde urmaşii săi ar putea face pionierat, el fiind astfel tatăl unei noi rase, despre care intenţionează să scrie o carte… şi-aşa mai departe. Lui Ellen nu-i prea surâde ideea, aşa încât am impresia că oceanele vor rămâne încă multă vreme neexplorate.