Roger Zelazny - Nemuritorul

Somnul e cel mai bun…

Aş putea spune că dacă grupul nostru ar fi apucat-o pe drumul ocolit de la Lamia la Volos — adică pe şoseaua de pe malul mării — lucrurile nu s-ar fi petrecut aşa cum s-au petrecut, iar Phil ar mai fi încă în viaţă. Însă nu pot să judec aşa cum trebuie toate câte s-au întâmplat în acest caz; chiar şi acum, privind înapoi, mi-e imposibil să spun cum aş rearanja lucrurile dacă-ar fi s-o iau de la capăt. Forţele distrugerii finale mărşăluiau deja printre ruine, cu braţele ridicate…

Am plecat spre Volos în după-amiaza următoare, urcând Muntele Pelion, spre Portaria. Dincolo de o vale adâncă, se întinde Makrynitsa. Am trecut-o şi i-am găsit pe ceilalţi.

Phil îi condusese până în acel loc, ceruse o sticlă de vin şi exemplarul său din lucrarea Prometeu descătuşat , apoi se aşezase avându-le alături pe amândouă, seara târziu. Dimineaţa, Diane îl găsise zâmbind şi ţeapăn.

I-am ridicat un rug printre cedri, lângă ruinele bisericii Episcopi, pentru că nu dorise să fie îngropat. Am îngrămădit laolaltă tămâie şi ierburi aromate, întregul catafalc fiind de două ori mai înaltă decât un stat de om. În noaptea aceea el avea să ardă, iar eu aveam să spun iarăşi la revedere unui prieten. Privind înapoi, se pare că viaţa mea a însemnat în principal o serie de sosiri şi de plecări. Eu spun „bun găsit”. Eu spun „bun rămas”. Pământul rezistă… La naiba!

Am plecat deci în acea după-amiază, cu tot grupul la Pagasea, portul vechiului Iolkos, amplasat pe promontoriul opus lui Voios. Am rămas în picioare, la umbra migdalilor crescuţi pe dealul de unde se zăreau atât peisajul marin, cât şi creasta stâncoasă.

— De-aici au plecat Argonauţii în căutarea Lânii de Aur, am spus eu, fără să mă adresez cuiva anume.

— Cine erau ăştia? întrebă Ellen. Am citit povestea în şcoală, dar am uitat-o.

— Păi… erau Heracles, Tezeu, Orfeu cântăreţul, Asclepios, fiii Vântului de Nord, apoi Iason, căpitanul — elev al unui centaur, şi Cheiron — a cărui peşteră, întâmplător, se afla chiar acolo, sus, lângă vârful Muntelui Pelion.

— Serios?

— Am să v-o arăt odată.

— Foarte bine.

— Tot pe-aici, pe-aproape, s-au bătut zeii şi titanii, zise Diane, venind lângă mine. Nu titanii au smuls Muntele Pelion şi l-au aşezat peste Ossa, în încercarea de-a escalada Olimpul?

— Aşa se spune. Însă zeii au fost buni şi au restabilit peisajul, după sângeroasa bătălie.

— O velă! zise Hasan, arătând cu mâna în care ţinea o portocală pe jumătate cojită.

M-am uitat peste întinderea de ape şi-am văzut a pată mică la orizont.

— Da; locul ăsta încă mai e folosit drept port.

— Poate că-i o altă navă cu eroi, care aduce o nouă încărcătură de lână, zise Ellen. Dar ce-or să facă ei cu toată cantitatea?

— Nu lâna-i importantă, spuse Perucă Roşie, ci obţinerea ei. Orice bun povestitor ştie asta. Femeile pot să confecţioneze din lână nişte veşminte uluitoare. Şi asta, oricând. S-au obişnuit să culeagă resturile nesfârşitelor căutări.

— Nu se compară cu părul tău, scumpo!

— Dar nici cu al tău, copilă!

— Al meu se poate schimba. Desigur, nu aşa de uşor ca la tine…

— Peste drum, am intervenit eu cu voce tare, se află ruinele unei biserici bizantine — Episcopi — a cărui restaurare am planificat-o pentru urmăritorii doi ani. Potrivit tradiţiei, aici a avut loc nunta lui Peleus, unul dintre argonauţi, cu nimfa marină Thetis. Aţi auzit povestea a-cestei petreceri? Toată lumea a fost invitată, mai puţin zeiţa discordiei. Ea a venit totuşi şi a aruncat un măr de aur pe care stătea scris: „Celei mai frumoase”. Domnul Paris a considerat că mărul se cuvine Afroditei, şi astfel soarta Troiei a fost pecetluită. Ultima dată când l-a mai văzut cineva, Paris nu era prea fericit. Ah, hotărârile astea! Cum am spus de mai multe ori, regiunea din jurul nostru e încărcată de mituri.

— Cât o să stăm aici? se interesă Ellen.

— Aş vrea, am zis eu, să mai întârziem încă două zile la Makrynitsa, după care ne vom îndrepta spre nord. Asta înseamnă încă o săptămână în Grecia, după care ne vom deplasa la Roma.

— Nu! spuse Myshtigo, care stătea aşezat pe un bolovan, dictând în aparatul său de înregistrare, în timp ce privirea îi rătăcea pe întinsul apelor. Nu. Excursia s-a terminat. Cea de-acum e ultima oprire.

— Cum adică?

— Sunt mulţumit şi plec spre casă.

— Dar cu cartea ta cum rămâne?

— Am obţinut datele necesare pentru povestioara mea.

— Ce fel de povestire?

— O să-ţi trimit un exemplar cu autograf, când am s-o termin. Timpul meu e preţios, iar acum dispun de întregul material de care am nevoie. Oricum, de tot ceea ce e necesar. Azi dimineaţă am comunicat la Port, de unde mi se va trimite deseară un skimmer. Voi vă puteţi continua călătoria, puteţi face ce doriţi, eu însă am terminat.

— E ceva în neregulă?

— Nu, nimic. A sosit însă timpul să plec; am mult de lucru.

Se ridică în picioare şi se întinse.

— Am nişte bagaje de făcut aşa că acum o să vă părăsesc. Aveţi o ţară frumoasă, Conrad… Ne vedem la cină.

Se întoarse şi porni în jos, pe coasta dealului.

Am făcut câţiva paşi după el, urmărindu-l cum se îndepărtează.

— Mă întreb ce-o fi provocat această schimbare? am întrebat eu, cu glas tare.

Se auzi alt zgomot de paşi.

— E pe moarte, rosti George, încet.

Fiul meu Jason, sosit cu câteva zile înaintea noastră, plecase deja pe drumul cel mare. Vecinii ne-au povestit că pornise spre Hades în seara precedentă. Patriarhul plecase călare pe un copoi din iad, cu ochi de jăratic, ce doborâse uşa locuinţei, purtându-l apoi în noapte. Rudele mele doreau să mă duc să cinez la ele. Dos Santos încă se odihnea; George îi tratase rănile şi considera că nu e necesar să fie dus la spital, la Atena.

Întotdeauna e bine să vii acasă.

Am coborât în piaţă şi mi-am petrecut după-amiaza tăifăsuind cu urmaşii mei. N-aş vrea eu să le vorbesc despre Taler, despre Haiti, despre Atena? Ba da. Şi le-am vorbit. Dar ei, n-ar vrea să-mi spună ce s-a mai întâmplat la Makrynitsa, în ultimele două decenii? Cum să nu…

Am dus nişte flori la cimitir şi-am rămas un timp a colo, după care n-am repezit acasă la Jason şi-am reparat uşa cu sculele pe care le-am găsit în magazie. Pe urmă, am luat o sticlă de vin de-al lui şi am băut-o toată. Am fumat o ţigară de foi. Mi-am mai făcut şi o cană de cafea, pe care tot aşa, am băut-o toată.

Încă mă simţeam deprimat. Nu ştiam ce se întâmplă. George însă îşi cunoştea meseria şi ne avertizase că veganul manifestă simptomele neîndoielnice ale unei tulburări neurologice de tip extraterestru. O boală incurabilă. Invariabil fatală. Nici Hasan nu-şi dădea seama de unde provine. „Etiologie necunoscută”, fusese diagnosticul pus de George.

Prin urmare, totul trebuia reconsiderat.

George ştia de starea lui Myshtigo încă de la sosire. Pe ce bază? Phil îi ceruse să-l observe pe vegan şi să vadă dacă prezintă semnele vreunei boli fatale. De ce? Ei bine, nu-i spusese, iar eu, pe moment, nu mai puteam, să mă duc să-l întreb.

Pentru mine era, într-adevăr, o problemă.

Myshtigo fie că-şi terminase treaba, fie că nu mai avea timp s-o facă. De spus, spusese însă c-ar fi terminat-o. Dacă lucrurile nu stăteau aşa înseamnă că asigurasem tot timpul protecţia unui om mort, fără nici un sens. Dacă da, atunci aveam nevoie să cunosc rezultatele, pentru ca să mă pot hotărî repede asupra crâmpeiului de viaţă ce-i mai rămăsese.