Roger Zelazny - Nemuritorul

— Le-a dobândit prin constrângere. Mulţi primitivi îşi făceau vitele să sângereze. Kazahii au procedat aşa până în secolul al XII-lea; la fel şi cei din Toda. Aţi văzut rănile cailor, când am trecut pe lângă păşune. Ştiţi că sângele este hrănitor, cu condiţia să-l poţi înghiţi şi să nu-l vomiţi; sunt sigur că Moreby i-a controlat idiotului dieta încă de pe vremea când era copil. Bineînţeles c-a ajuns vampir — din moment ce aşa a fost crescut.

— Omul Mort s-a ridicat, anunţă Moreby.

— Omul Mort s-a ridicat, aprobă mulţimea.

— Mare este Omul Mort!

— Mare este Omul Mort!

Dădu apoi drumul mâinii albe ca de mort şi se îndreptă spre noi, lăsându-l rânjind, în mijlocul terenului, pe singurul vampir adevărat pe care-l cunoscusem.

— Mare este Omul Mort, rosti el, rânjind, pe când se apropia de noi. Magnific, nu-i aşa?

— Ce i-ai făcut sărmanei fiinţe? întrebă Perucă Roşie.

— Foarte puţin, răspunse Moreby. A fost extrem de dotat încă din naştere.

— Ce erau injecţiile alea pe care i le-ai administrat? se interesă George.

— Ah! Înaintea unor asemenea întâlniri, îi injectez cu novocaină centrii nervoşi ai durerii. Lipsa acesteia ajută la întărirea imaginii despre propria invincibilitate. I-am făcut şi-o injecţie cu hormoni. În ultimul timp s-a îngrăşat şi-a devenit cam leneş. Injecţia compensează acest lucru.

— Vorbeşti despre el şi-l tratezi de parc-ar fi o jucărie mecanică, zise Diane.

— Aşa este. O jucărie invincibilă. Şi, totodată, de nepreţuit. Ei. Hasan, eşti gata? întrebă el.

— Sunt gata, răspunse arabul, scoţându-şi haina şi burnuzul, pe care i le dădu lui Ellen.

Muşchii umerilor i se încordară, degetele i se flexară uşor; păşi înainte, ieşind din cercul de săbii. Pe umărul stâng avea o umflătură; pe spate, alte câteva. Lumina torţelor i se reflecta în barbă, făcând-o să pară roşie ca sângele. Fără să vreau, mi-am amintit de seara aceea de la hounfor , când Hasan jucase scena strangulării, făcând-a pe Mama Julie să-mi spună: „Prietenul tău e posedat de Angelsou”. Pentru ca apoi să adauge: „Angelsou este un zeu al morţii, care-i vizitează numai pe-ai lui”.

— Mare este războinicul Hasan, anunţă Moreby, îndepărtându-se de noi.

— Mare este războinicul Hasan, răspunse mulţimea.

— Puterea lui face cât a multora la un loc…

— Puterea lui face cât a multora la un loc! repetă, ca un ecou, mulţimea.

— Dar Omul Mort este şi mai tare…

— Dar Omul Mort este şi mai tare!

— Îi rupe oasele şi-l doboară în acest loc festiv.

— Îi rupe oasele…

— Îi mănâncă ficatul…

— Îi mănâncă ficatul.

— Îi bea sângele din beregată…

— Îi bea sângele din beregată.

— Mare e puterea lui.

— Mare c puterea lui.

— Mare e Omul Mort!

— Mare e Omul Mort!

— În seara asta, spuse Hasan calm, va deveni într-adevăr Omul Mort.

— Omule Mort! strigă Moreby, în timp ce Hasan înaintase şi se oprise în faţa creaturii. Ţi-l ofer pe acest om, Hasan, drept sacrificiu!

Se dădu la o parte şi le ceru gardienilor să ne ducă înspre marginea cea mai îndepărtată a arenei.

Idiotul rânji şi mai tare şi se întinse încet către Hasan.

— Bismallah! [28] În numele lui Allah (strigăt de luptă al musulmanilor arabi zise Hasan, prefăcându-se că se întoarce şi lăsându-se în jos şi într-o parte. Imediat însă ţâşni în sus, răsucindu-se ca un bici, şi-l pocni zdravăn pe Omul Mort cu latul palmei, peste falcă. Ţeasta aceea albă, albă, abia dacă se mişcă vreo zece centimetri. Dar continua să rânjească…

Apoi mâinile lui scurte şi groase se repeziră înainte şi-l înhăţară pe Hasan de subsuori. La rândul său, Hasan îl apucă de umeri, îşi înfipse degetele în muşchii parcă acoperiţi de zăpadă şi, trăgând cu putere, făcu să-i apară pe piele brazde roşii, acoperite cu picături de aceeaşi culoare.

Mulţimea ţipă când văzu sângele Omului Mort. Poate că mirosul acestuia îl întărâtă pe idiot. Ori poate strigătul mulţimii. Namila îl ridică pe Hasan la peste jumătate de metru de la pământ şi se năpusti înainte, cu el cu tot. Dădu însă peste copacul acela mare şi capul lui Hasan zvâcni când se lovi de trunchi. Omul Mort căzu peste Hasan; făcu un pas înapoi, se scutură şi începu să-l pocnească.

Era o bătaie în toată regulă. Idiotul îl biciuia cu mâinile lui scurte şi groase, de-a dreptul groteşti. Hasan îşi proteja faţa cu mâinile, în timp ce coatele îi acopereau stomacul. Omul Mort continua să-l izbească însă în cap şi în coaste. Mâinile i se ridicau şi coborau fără încetare. Şi rânjea, rânjea mereu… În cele din urmă, mâinile lui Hasan se lăsară în jos, încrucişându-se pe stomac… Din colţurile gurii începu să-i curgă sânge.

Jucăria invincibilă îşi continua distracţia. Deodată, din depărtare, din cealaltă parte a nopţii, atât de departe încât numai eu puteam să aud, se făcu simţită o voce pe care-o recunoşteam.

Era puternicul urlet de vânătoare al îndrăcitului meu copoi, Bortan. De undeva, nu se ştie cum, se luase pe urmele mele şi-acum venea, alergând prin noapte, sărind ca un ţap, plutind ca un cal pe un râu vijelios, aşa bălţat cum era, cu ochii lucind ca jarul şi cu dinţii ca de fierăstrău. Bortan al meu nu se sătura niciodată de alergat. Cei ca el se nasc fără să cunoască teama, cu vânătoarea în sânge şi sub pecetea morţii. Copoiul meu îndrăcit venea şi nimic n-ar fi reuşit să-l oprească din drum. Dar era încă departe, tare departe, de cealaltă parte a nopţii…

Mulţimea urla. Hasan n-o mai putea duce mult. Nimeni n-ar fi putut. Cu coada ochiului (cel căprui) am remarcat un mic gest al lui Ellen. Era ca şi cum ar fi aruncat, ceva, cu mâna dreaptă…

După două secunde, se produse evenimentul. Mi-am întors repede privirea de la acel punct strălucitor care apăruse în spatele idiotului. Omul Mort gemu şi-şi pierdu controlul asupra mâinilor.

Vechea şi înţeleaptă regulă 237.1 (din regulamentul promulgat de mine) preciza: „Orice ghid şi orice membru al unui grup de excursionişti va purta la el, pe timpul deplasărilor, nu mai puţin de trei torţe cu magneziu.”

Însemna că Ellen mai avea două. Fie binecuvântată!…

Omul Mort încetase să-l mai lovească pe Hasan. Încercă să îndepărteze torţa, cu o izbitură. Ţipă. Încercă iarăşi s-o arunce de lângă el. Îşi acoperi ochii. Se rostogoli ia pământ.

Hasan privea — sângerând, gâfâind…

Torţa ardea, Omul Mort ţipa…

În cele din urmă, Hasan se mişcă. Se întinse şi apucă una dintre corzile groase de viţă, care atârnau din copac. Trase de ea. Coarda rezistă. Trase mai tare. Coarda se desprinse. Gesturile lui erau tot mai sigure, în timp ce-şi înfăşură capetele corzii pe câte-o mână. Torţa trosni, devenind din nou luminoasă… Hasan se lăsă în genunchi lângă Omul Mort şi, cu o mişcare rapidă, îi aruncă laţul din coardă de viţă în jurul gâtului. Torţa trosni iar. Hasan strânse laţul. Omul Mort se luptă să se ridice de jos. Hasan strânse şi mai tare. Idiotul îl apucă de mijloc. Muşchii puternici de pe umerii Asasinului se încordară. Pe faţa lui, transpiraţia era amestecată cu sânge. Omul Mort se ridică în picioare, săltându-l şi pe Hasan odată cu el. Hasan trase cu şi mai multă putere. Idiotul, a cărui faţă nu mai era albă, ci pestriţă, şi ale cărui vene se încordaseră pe frunte şi pe ceafă, îl ridică şi mai sus de la pământ. Cum îl ridicasem eu pe golem, aşa l-a ridicat şi Omul Mort pe Hasan, cu tot laţul care-i strângea nemilos gâtul, în timp ce el îşi încorda întreaga forţă. neomenească.