Roger Zelazny - Nemuritorul

— O să murim aici, nu-i aşa? întrebă el.

— Asta-i obiceiul pământului.

M-am întors şi l-am studiat pe omul care mă cerceta din cealaltă parte a gratiilor. În acest moment, Hasan se sprijinea de peretele cel mai îndepărtat, cu capul între mâini. Nu observasem când se ridicase.

— Bună ziua, ne spuse omul din spatele gratiilor, vorbind englezeşte.

— E ziuă? am întrebat eu.

— Cum te văd şi cum mă vezi, replică el.

— Şi de ce nu suntem morţi? m-am interesat.

— Pentru că v-am dorit vii, explică el. O, nu pe tine personal — Conrad Nomikos, comisar pentru Arte, Monumente şi Arhive — nici pe distinşii tăi prieteni, inclusiv poetul laureat. Am dorit ca orice prizonier luat de ei să fie adus aici viu. Identitatea voastră, ca să zic aşa, este un condiment în plus.

— Cu cine am plăcerea să vorbesc? am întrebat.

— Dumnealui este doctorul Moreby, zise George.

— Vrăjitorul lor, completă Dos Santos.

— Prefer calificativul „şaman” sau „vraci”, îl corectă Moreby, zâmbind.

M-am apropiat de gratii şi-atunci l-am văzut: subţirel, bronzat, proaspăt bărbierit si cu părul împletit în întregime într-o codiţă neagră, groasă, înfăşurată ca o cobră în jurul capului. Avea ochii negri, apropiaţi, fruntea înaltă şi fălcile bine dezvoltate, prelungite în jos, dincolo de mărul lui Adam. Purta sandale împletite, un sari verde, curat, şi un colier format din falange umane. În urechi îi atârnau cercei mari, de argint, în formă de şarpe.

— Engleza dumitale e destul de corectă, am spus eu, iar „Moreby” nu-i un nume grecesc.

— O, Doamne! făcu bărbatul, cu un gest graţios, ce mima surpriza. Eu nu sunt localnic. Cum de m-aţi putut confunda cu un băştinaş?

— Mă scuzi, am zis eu. Acum îmi dau seama că eşti prea bine îmbrăcat.

El chicoti.

— Ah. zdrenţele astea?!… Le-am aruncat, pur şi simplu pe mine. Nu, eu sunt de pe Taler. Am citit nişte cărţi nemaipomenite pe tema Returnismului şi-am hotărât să mă întorc şi să ajut la reconstituirea Pământului.

— Da? Şi ce s-a întâmplat pe urmă?

— La vremea aceea, Oficiul nu făcea angajări şi, în consecinţă, am avut oarece greutăţi în a-mi găsi de lucru pe plan local. M-am hotărât deci să m-apuc de activitatea de cercetare. Pentru aşa ceva, locul de-aici oferă nenumărate şanse.

— Ce fel de activitate de cercetare?

— Am două licenţe în antropologie culturală, luate la New Harvard. M-am hotărât să studiez în profunzime un Trib Fierbinte şi, după o serie de linguşeli, i-am făcut pe membrii acestuia să mă accepte. Totodată, am început să-i educ. Curând însă, am constatat că mi se supun în toate privinţele. Minunat pentru amorul propriu. După un timp, studiile mele, activitatea socială au ajuns să capete o importanţă tot mai mică. Cum să-ţi spun, îndrăznesc să cred că ai citit Heart of Darkness [25] „Inima beznei” … ştii ce vreau să zic. Obiceiurile locale sunt aşa de… hai să le numim primitive, încât am găsit că-i mai stimulativ să particip decât să observ. M-am apucat, aşadar să redimensionez unele dintre practicile lor rudimentare, pe baza unor linii estetice. Aşa că, până la urmă, i-am educat de-adevăratelea. De când am venit eu aici, acţionează cu din ce în ce mai mult stil.

— Acţionează? Cum adică?

— Păi, în primul rând, înainte erau simpli canibali. În al doilea rând, erau lipsiţi de rafinament în modul cum îi tratau pe captivi, înainte de a-i căsăpi. Asemenea lucruri sunt foarte importante. Făcute cum trebuie, ele dau o anumită distincţie… ştii ce vreau să spun. M-am întâlnit aici cu o bogăţie de obiceiuri, superstiţii, tabu-uri din multe culturi şi multe ere — chiar aici, la nasul meu. (Gesticulă din nou). Omul — chiar semi-omul. Omul Fierbinte — este o făptură iubitoare de ritualuri, iar eu am ştiut întotdeauna o mulţime de lucruri în genul ăsta. Aşa că le-am folosit cum trebuie si iată-mă, acum, într-o poziţie de mare onoare şi stimă.

— Dar despre noi , ce ne poţi spune?

— Lucrurile deveniseră destul de monotone, zise el, iar localnicii — tot mai neastâmpăraţi. Am hotărât, deci, că a venit timpul pentru o altă ceremonie. Am vorbit cu Procrustes, şeful războinicilor, şi i-am sugerat să facă rost de nişte prizonieri. Cred că pe la pagina 577 din ediţia prescurtată a Crengii de aur [26] The Golden Bough, 1880, lucrare a antropologului scoţian Sir James George Frazer, 1854–1941, în care acesta face un studiu comparativ între folclor, magie şi religie pentru a demonstra credinţele paralele între creştinism şi culturile primitive se spune: „Tolalakii, cunoscuţi vânători de capete din Celebes-ul Central, beau sângele şi mănâncă creierii victimelor lor, pentru ca astfel să devină viteji. Italonii din insulele Filipine beau sângele duşmanilor măcelăriţi şi le mănâncă de crude ceafa şi măruntaiele, dorind să-şi însuşească în acest mod curajul acestora”. Ei bine, avem aici o limbă de poet, sângele unui cuplu de războinici redutabili, creierul de la un distins om de ştiinţă, ficatul bolnăvicios al unui politician aprig şi carnea interesant colorată a unui vegan — şi, toate, în aceeaşi cameră. O pradă bogată, aş îndrăzni să zic.

— Ai spus-o extrem de clar, am remarcat eu. Dar cu femeile ce va fi?

— Oh, pentru ele vom elabora un ritual al fertilităţii, care se va încheia — evident — cu un sacrificiu prelungit.

— Înţeleg.

— … Asta în cazul în care nu vă vom lăsa pe toţi să vă continuaţi drumul, nevătămaţi.

— Ooh?

— Da. Lui Procrustes îi place să le dea oamenilor şansa de a se compara cu un model, de a fi supuşi la încercări, eventual de a se răscumpăra. În această privinţă e cel mai creştin dintre toţi.

— Şi nu-şi trădează numele bănuiesc? [27] Procrustes, numele latin al lui Procust, cel care-i obliga pe călători să se întindă pe patul său; dacă aceştia erau prea scunzi, trăgea de ei până ajungeau la dimensiunile potrivite; dacă erau prea înalţi, le tăia membrele sau capul, în acelaşi scop. Personaj ucis de Theseu

Hasan veni lângă mine şi se holbă la Moreby, privindu-l printre gratii.

— Ei bine, bine, zise Moreby. Ştiţi că mi-ar plăcea cu adevărat să vă mai ţin un timp pe-aici? Aveţi simţul umorului. Celor mai mulţi dintre Kouretes le lipseşte această trăsătură, deşi altminteri sunt nişte personalităţi exemplare. Aş putea ajunge să-mi placă de voi…

— Nu te obosi. Vorbeşte-mi mai bine despre modul de răscumpărare.

— Ah da. Noi suntem gardienii Omului Mort — creaţia mea cea mai interesantă. Sunt sigur că unul dintre voi doi îşi va da seama de asta, pe timpul scurtei întâlniri cu el. (Se uită de la mine la Hasan, apoi înapoi, de la Hasan la mine).

— Ştiu despre Omul Mort, am spus. Povesteşte-mi mai bine ce trebuie făcut.

— Vi se cere să desemnaţi un luptător din rândurile voastre, care să se bată cu el astă-seară, când se va scula iarăşi din morţi.

— Ce e tipul?

— Un vampir.

— Aiurea. Ce e în realitate?

— Un vampir adevărat. O să vedeţi.

— Mă rog, fie cum, zici tu. E vampir şi unul dintre noi se va lupta cu el. Cum?

— Lupte libere, cu mâinile goale. Prinde-l, dacă poţi… Şi el nu-i greu de prins. Va sta uite-acolo şi vă va aştepta. Şi-o să fie foarte însetat şi flămând, bietul băiat…

— Şi dacă e bătut, prizonierii tăi vor fi liberi să plece?