Roger Zelazny - Nemuritorul

— Care-i situaţia? întrebă Dos Santos.

Phil îl informă. Mi-am pus mâna sub coaste şi m-am ridicat încetişor. Doi, trei centimetri mai sus sau mai jos, şi lovitura mi-ar fi rupt un os, însă aşa, mi-a provocat doar o durere arzătoare. Mi-am masat puţin locul, apoi am făcut câteva rotaţii cu mâna dreaptă, ca să văd cum stau cu muşchii de pe acea parte. Era în regulă. Pe urmă am luat praştia şi-am pus în ea o piatră. De data asta aveam să nimeresc. O presimţeam.

Am rotit praştia de câteva ori şi piatra zbură în cea mai mare viteză. Hasan se prăbuşi, ţinându-se de coapsa stângă. Dos Santos se duse la el. Vorbiră ceva. Haina lui Hasan amortizase lovitura, deviind-o în cea mai mare parte. Piciorul nu era rupt. Adversarul urma să continue lupta imediat ce se va putea ridica în picioare. I-au trebuit cinci minute ca să-şi maseze piciorul, după care se sculă. În timpul ăsta, durerea mea cedase locul unui zvâcnet surd.

Hasan îşi alese cea de a treia piatră. O pregăti încet, cu grijă… Mă măsură din cap până-n picioare. Pe urmă începu să biciuiască aerul cu praştia. Tot timpul avusesem senzaţia — care creştea mereu — că ar trebui să mă înclin puţin mai la dreapta. Ceea ce am şi făcut.

El învârti piatra şi o aruncă. Îmi zdreli ciuperca de pe obraz şi-mi rupse urechea stângă. Obrazul mi se năclăi dintr-o dată. Ellen ţipă scurt. Dacă lovitura ar fi fost puţin mai la dreapta, nu i-aş mai fi auzit ţipătul.

Era, din nou, rândul meu. Netedă, cenuşie, piatra mirosea a mort… Am să-i vin de hac , părea ea să spună. Era una dintre acele mici premoniţii care parcă mă trăgeau de mânecă şi pentru care am un mare respect. Mi-am şters sângele de pe obraz. Am pus piatra în praştie. Când am ridicat-o, simţeam că mâna mea dreaptă este purtătoarea morţii. O simţise şi Hasan, căci tremura. Puteam să văd asta de la distanţă.

— Rămâneţi cu toţii pe loc şi aruncaţi armele, spuse, de undeva, o voce.

Vorbise greceşte, aşa că în afară de Phil, de Hasan şi de mine, nimeni n-a înţeles nimic, eram sigur. Poate Dos Santos sau Perucă Roşie. Încă nu ştiu exact. Dar cu toţii am înţeles despre ce era vorba, când am zărit puşca automată pe care-o ţinea individul, ca şi săbiile, bâtele şi cuţitele celor vreo trei duzini de oameni şi semi-oameni aflaţi în spatele lui. Erau cei din tribul Kouretes. Un neam cumplit… Întotdeauna îşi primesc raţia de carne. Carne de om… De obicei, prăjită. Uneori, friptă. Alteori, fiartă sau crudă…

Vorbitorul părea singurul purtător al unei arme de foc… Iar eu roteam deasupra umărului o piatră a morţii, M-am hotărât să i-o fac cadou. Şi capul lui explodă când l-am pocnit.

— Omorâţi-i! am strigat şi-aşa am început să facem.

George şi Diane au fost primii care-au deschis focul. Apoi, Phil găsi un pistol. Dos Santos fugi la bagaj. Ellen ajunse şi ea acolo, foarte repede.

Hasan nu avusese nevoie de ordinul meu ca să înceapă să ucidă. Singurele noastre arme erau praştiile. Koureţii se aflau însă la o distanţă mai mică decât cei cincizeci de metri dintre mine şi Hasan, iar formaţia lor era de tip „grămadă”. Hasan doborî doi dintre ei, cu pietre bine ţintite, înainte ca grămada să treacă la atac. Am mai doborât şi eu unul. Se aflau acum la jumătatea terenului, sărind peste morţi şi peste cei căzuţi, ţipând in timp ce se repezeau asupra noastră.

Cum am spus, nu toţi arătau a oameni: unul era înalt şi slab, cu aripi de vreun metru, acoperite cu răni; mai existau vreo doi microcefali, cu păr suficient ca să para fără cap şi încă unul care trebuie să fi fost la origine un cuplu de gemeni, apoi câţiva steatopigiaci [24] dezvoltare excesivă a grăsimii în zona feselor, fenomen întâlnit în zilele noastre în special la femeile hotentote şi trei brute uriaşe şi greoaie, care continuau să înainteze, în ciuda găurilor de gloanţe pe care le aveau în piept şi abdomen; una dintre acestea din urmă avea mâini ce trebuie să fi măsurat 50 de centimetri lungime şi vreo 30 grosime, iar alta părea să sufere de un fel de elefantiazis. Cât despre restul, unii păstrau o formă rezonabil de normală, însă cu toţii arătau prăpădiţi şi râioşi, purtând doar nişte zdrenţe sau nepurtând nimic, nebărbieriţi şi puţind îngrozitor.

Am mai aruncat o piatră, dar n-am apucat să văd unde-a lovit, căci au tăbărât pe mine. Am început să izbesc — cu picioarele, cu pumnii, cu coatele; nu prea eram politicos în privinţa asta. Focurile de armă se potoliră, apoi încetară de tot. Trăgătorii trebuie să se mai oprească din când în când să-şi încarce armele, plus că mai există şi rateuri… Durerea din coaste era cumplită. Şi totuşi… Am reuşit să dobor încă trei adversari înainte ca ceva mare şi diform să m-apuce de cap, după care-am căzut la pământ, ca mort.

Revenindu-mi într-un loc fierbinte, înăbuşitor…

Revenindu-mi într-un loc fierbinte, înăbuşitor, care miroase ca un grajd…

Revenindu-mi într-un loc întunecat, fierbinte, înăbuşitor, care miroase ca un grajd…

…Asta nu prea era de natură să liniştească mintea, să potolească stomacul sau să permită restabilirea activităţilor senzoriale pe o bază sigură şi normală.

Acolo putea şi era îngrozitor de cald, iar eu nu voiam să inspectez podeaua murdară mai îndeaproape — dar mă aflam deja într-o poziţie foarte potrivită pentru aşa ceva. Am gemut, mi-am pipăit oasele şi m-am ridicat într-o rână. Plafonul era jos şi cobora şi mai mult, înainte de-a întâlni peretele din spate. Singura fereastră către exterior era mică şi cu gratii.

Ne găseam în partea din spate a unei cocioabe de lemn. Pe peretele opus, se afla o altă fereastră cu gratii, care însă nu ducea afară, ci tot înăuntru, undeva. Dincolo se întindea o cameră mai mare, iar George şi Dos Santos vorbeau prin fereastră cu o persoană aflată de partea cealaltă. La vreun metru şi ceva distanţă de mine, Hasan zăcea inconştient sau mort.; pe cap avea sânge uscat. Phil, cu Myshtigo şi cu fetele tăifăsuiau încetişor în colţul cel mai îndepărtat.

În timp ce înregistram toate aceste amănunte, şedeam şi-mi frecam tâmpla. Partea stângă continua să mă doară şi numeroase alte porţiuni ale anatomiei mele hotărâseră să facă la fel.

— S-a trezit, zise deodată Myshtigo.

— Salutare la toată lumea! Mi-am revenit, am încuviinţat eu.

Veniră spre mine, iar eu am încercat să mă ridic în picioare. Era o adevărată bravadă, dar am reuşit s-o fac.

— Suntem prizonieri, mă informă Myshtigo.

— O, da? Serios? N-aş fi ghicit niciodată.

— Pe Taler nu se întâmplă asemenea lucruri, remarcă el, şi nici pe vreo altă lume din Complexul Vegan.

— Mare păcat că n-ai rămas acolo, am spus eu. Şi nu uita de câte ori ţi-am cerut să te-ntorci de unde-ai venit!…

— Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat, dacă nu era duelul vostru…

Atunci l-am pocnit. Nu m-am putut abţine. Prea era patetic. L-am lovit cu dosul palmei, de s-a dus până-n perete.

— Încerci să-mi spui că nu ştii de ce azi-dimineaţă stăteam acolo, pe post de ţintă?

— Din cauză că te-ai certat cu garda mea personală, zise el, frecându-şi obrazul.

— …Cu privire la faptul dacă urma să te ucidă sau nu.

— Pe mine? Să mă ucidă?…

— Las-o baltă, m-am răstit. Oricum nu mai are nici o importanţă. Nu acum. Practic tu te afli tot pe Taler şi poţi la fel de bine să-ţi petreci acolo ultimele ore. Ar fi fost frumos dac-ai fi putut să vii pe Pământ şi să ne vizitezi, măcar pentr-un timp. Dar n-a fost să fie.