Roger Zelazny - Nemuritorul

— E timpul, declară el. V-aţi hotărât cine-o, să lupte?

— Hasan o să fie acela, am spus eu.

— Foarte bine. Haideţi, atunci. Şi vă rog să nu-ncercaţi vreo prostie. Nu-mi place să ofer la o sărbătoare lucruri stricate.

Mergând înconjuraţi de săbii, am lăsat în urmă coliba şi-am pornit în lungul uliţei, spre sat, trecând pe lângă păşune. Erau acolo opt cai, cu boturile plecate. Chiar şi la lumina crepusculului, am putut să văd că nu era cine ştie ce de capul lor. Aveau coastele pline de răni şi arătau foarte slabi. I-am privit pe rând, fiecare, pe când treceam pe lângă ei.

Satul era format din vreo treizeci de colibe semănând cu aceea în care stătuserăm închişi. Uliţa prăfuită pe care mergeam era plină de hârtoape şi de gunoaie. Peste tot. mirosea a transpiraţie şi a urină, a fructe putrede şi a fum.

După ce-am mers vreo optzeci de metri, am cotit la stânga. Era capătul unei uliţe şi, după ce-am coborât pe-o cărare în pantă, am intrat într-o împrejmuire mare, curăţată de obstacole. O femeie grasă şi cheală, cu nişte sâni enormi şi-o faţă presărată cu tumori canceroase ca un câmp de lavă, veghea un foc mocnit şi îngrozitor de sugestiv, amplasat sub o ţeapă uriaşă de fript carne. Zâmbi, pe când trecurăm pe lângă ea, si plescăi din buzele-i umede.

Alături, zăceau pe pământ ţăruşi mari, ascuţiţi…

Puţin mai sus exista o suprafaţă plană, acoperită cu pământ bătătorit. La un capăt al terenului, se înălţa un gen de arbore tropical, năpădit de viţă, adaptat, se pare, la clima noastră, iar de jur împrejur erau înfipte şiruri de torţe înalte cam de doi metri şi jumătate, ale căror flăcări prelungi pâlpâiau deja ca nişte flamuri. La celălalt capăt, se afla cea mai dichisită dintre toate colibele din partea locului. Avea aproape cinci metri înălţime si o faţadă largă de zece. Era vopsită în roşu aprins şi acoperită peste tot cu simboluri vrăjitoreşti. Întreaga secţiune centrală a faţadei era de fapt o uşă mare, glisantă. În faţa acestei uşi, făceau de gardă doi Kouretes înarmaţi.

Soarele se mai vedea la apus ca o bucăţică de coajă de portocală. Moreby ne duse de-a curmezişul terenului, către pom. În partea opusă torţelor, pe fiecare latură a terenului, erau aşezaţi pe jos vreo 80-100 de spectatori. Arătând spre coliba roşie, Moreby întrebă:

— Cum vă place casa mea?

— Drăguţă, am zis eu.

— Am un coleg de cameră, dar ziua doarme. O să-l întâlniţi imediat.

Am ajuns la baza arborelui; Moreby ne lăsă acolo, înconjuraţi de gardienii săi. Merse la mijlocul terenului şi se adresă în greceşte celor din tribul Kouretes.

Stabiliserăm ca, înainte să dăm lovitura, să aşteptăm până ce lupta va fi aproape terminată, indiferent în ce mod, iar membrii tribului vor fi cu toţii agitaţi şi concentraţi asupra finalului. Plasasem femeile în centrul grupului nostru, iar eu reuşisem să ajung în stânga unui luptător care-avea o sabie în mâna dreaptă şi pe care intenţionam să-l ucid repede. Păcat că ne găseam la celălalt capăt al scenei. Ca să ajungem la cai, trebuia să ne retragem luptând, prin zona unde se afla frigarea.

— …şi pe urmă, în noaptea aceea, zicea Moreby, Omul Mort s-a ridicat, l-a doborât la pământ pe acest războinic puternic, Hasan, rupându-i oasele şi trântindu-l cam în acest loc al petrecerii. În cele din urmă, el l-a omorât pe acest mare duşman, i-a băut sângele din gâtlej şi i-a mâncat ficatul — crud şi încă aburind în aerul nopţii. Acestea le-a făcut el în noaptea aceea. Mare e puterea lui.

— Mare, mare! strigă mulţimea şi cineva începu să bată o tobă.

— Acum o să-l trezim iar la viaţă…

Mulţimea aclamă.

— Iar la viaţă!

— Iar la viaţă…

— Iar la viaţă!

— Salutare!

— Salutare!

— Dinţi albi, ascuţiţi…

— Dinţi albi, ascuţiţi!

— Piele albă, albă…

— Piele albă, albă!

— Mâini care frâng…

— Mâini care frâng!

— Gură care bea…

— Gură care bea!

— Sângele vieţii!

— Sângele vieţii!

— Mare este tribul nostru!

— Mare este tribul nostru!

— Mare este Omul Mort!

— Mare este Omul Mort!

— Mare este Omul Mort!

— MARE ESTE OMUL MORT!

La urmă, aproape că mugiră. Gâtlejuri umane, semi-umane şi aumane făcură să răsune scurta litanie asemănătoare unui val uriaş care se revărsa peste arenă. Aşa strigau şi gardienii noştri. Myshtigo îşi blocase urechile sensibile, iar pe faţă i se putea citi o expresie de suferinţă. Mie îmi vâjâia capul. Dos Santos îşi făcu cruce, iar unul dintre gardieni se stropşi la el, ridicând sabia, ameninţător. Don dădu din umeri şi-şi întoarse capul spre teren. Moreby se duse la colibă şi lovi cu mâna, de trei ori, în uşa glisantă. Unul dintre gardieni i-o deschise.

Înăuntru se zărea un imens catafalc negru, înconjurat de cranii de oameni şi animale. Pe el era aşezat un coşciug enorm, făcut din lemn închis la culoare, împodobit cu linii încâlcite, strălucitoare. La indicaţia lui Moreby, gardienii ridicară capacul. În următoarele douăzeci de minute, el făcu nişte injecţii hipodermice unei entităţi aflate în coşciug. Acţiona cu mişcări încete, rituale. Unul dintre gardieni îşi pusese sabia deoparte şi-l ajuta. Toboşarii băteau un ritm lent, continuu. Mulţimea rămăsese nemişcată şi păstra o tăcere absolută. Apoi Moreby se întoarse:

— Acum Omul Mort se ridică, anunţă el.

— Se ridică, răspunse mulţimea.

— Acum iese ca să primească sacrificiul…

— Acum iese…

— Arată-te, Omule Mort, strigă Moreby, întorcându-se către catafalc.

Şi el se arătă, în toată lungimea sa. Colosal, obez. Mare era, într-adevăr, căci avea statura unui uriaş, Omul Mort! Să tot fi avut vreo sută şaptezeci şi cinci de kilograme…

Se ridică în şezut şi se uită de jur împrejur. Îşi frecă pieptul, subsuorile, ceafa, pântecul. Ieşi din coşciugul cel mare şi rămase în picioare lângă catafalc, transformându-l pe Moreby într-un pitic. Purta doar o pânză în jurul şalelor, iar în picioare avea sandale din piele de capră. Tenul îi era alb — alb ca de mort, alb ca burta peştelui, ca luna… ca moartea.

— Un albinos, constată George şi vocea lui se propagă nestingherită de la un capăt la altul al arenei, fiind singurul zgomot care mai răsuna în noapte.

Moreby aruncă o privire în direcţia noastră şi zâmbi. Luă mâna, cu degete butucănoase, a Omului Mort şi-l conduse afară din colibă, apoi mai departe, în mijlocul terenului de luptă. Creatura întoarse capul ferindu-se de lumina torţelor. Pe măsură ce înainta, îi studiam expresia feţei.

— Nici urmă de inteligenţă, zise Perucă Roşie.

— Poţi să-i vezi ochii? întrebă George, cu pleoapele aproape lipite, întrucât ochelarii i se spărseseră pe timpul încăierării.

— Da. Sunt trandafirii.

— Are cumva pleoape epicantiale?

— Mm… Da.

— Aha! Un mongoloid. Pariez că-i idiot. Iată de ce i-a fost atât de uşor lui Moreby să facă din el ce-a făcut. Şi uitaţi-vă la dinţii lui! Par piliţi.

M-am uitat. Monstrul rânjea, căci zărise creştetul viu colorat al lui Perucă Roşie. O mulţime de dinţi frumoşi şi ascuţiţi ieşiseră la iveală cu acest prilej.

— Albinismul lui explică obiceiurile nocturne pe care i le-a impus Moreby. Priviţi! Tresare până şi la lumina torţelor! Este ultrasensibil la orice fel de actinice.

— Dar ce e cu obişnuinţele lui dietetice?