Roger Zelazny - Nemuritorul

— Asta făceai când ai atacat întregul grup de unul singur?

M-am repezit la gâtlejul lui, dar, gândindu-mă mai bine, am lăsat mâinile în jos. Am fost răsplătit cu o licărire de teamă care i-a dilatat ochii şi i-a crispat colţurile gurii. Se dădu înapoi cu un pas.

— Am să trec peste asta, i-am, spus. Mă aflu aici doar ca să te duc încotro vrei să mergi şi să mă asigur că te-ntorci cu pielea întreagă. Azi dimineaţă mi-ai creat o mică problemă, când te-ai comportat ea o momeală pentru boadil. Îţi atrag de aceea atenţia că nu trebuie să te duci în iad ca să-ţi aprinzi ţigara. Când vrei să ieşi singur, verifică mai întâi dacă terenul din jurul tău prezintă siguranţă. (El mă privi nehotărât, apoi se uită în altă parte). Dacă nu, am continuat eu, ia cu tine o escortă înarmată, pentru că văd că refuzi să porţi armă. Asta e tot ce voiam să-ţi comunic. Dacă nu vrei să cooperezi, spune-mi-o acuma, ca să demisionez şi să-ţi aduc un alt ghid. În orice caz, Lorel mi-a sugerat deja să procedez în acest fel. Aşadar, ce ai de spus? am întrebat.

— Da.

— A spus Lorel una ca asta?

— Extraordinar… Atunci, bine, fie. Mă voi conforma cererii tale. E mai prudent aşa.

— Perfect. Ai spus că vrei să vizitezi din nou Valea Reginelor, în această după-amiază. O să te conducă Rameses. Eu n-am chef s-o fac. Vom pleca definitiv de-aici mâine dimineaţă, la ora zece. Aşa că să fii gata.

I-am întors spatele şi am plecat, aşteptându-mă totuşi să spună ceva, măcar un singur cuvânt. Dar el tăcu.

Din fericire, atât pentru supravieţuitori, cât şi pentru generaţiile care încă nu s-au născut, Scoţia n-a fost lovită prea tare pe timpul celor Trei Zile. Am luat un Vas cu gheaţă şi o sticlă de apă gazoasă din frigiderul amplasat în cortul pentru servitul mesei. Apoi am pornit instalaţia de condiţionare a aerului, aflată lângă cuşetă, am desfăcut o sticlă din propria mea rezervă şi mi-am petrecut restul după-amiezii reflectând la deşertăciunea tuturor strădaniilor omeneşti.

Mai târziu, în scara aceea, după ce m-am trezit oarecum şi-am şterpelit ceva de mâncare, m-am înarmat şi am ieşit să iau puţin aer proaspăt.

Apropiindu-mă de colţul de est al incintei taberei şi auzind voci, m-am aşezat în întuneric şi, rezemându-mă cu spatele de un pietroi, am încercat să trag cu urechea. Am recunoscut timbrul vocii vibrante a lui Myshtigo şi am dorit să aud ce spune. Dar n-am putut.

Cei ce vorbeau erau puţin prea departe, iar acustica deşertului nu este întotdeauna cea mai bună din lume. Stând acolo şi încordându-mi acea parte din mine care asigură ascultarea, s-a întâmplat ceea ce se mai întâmplă uneori:

Eram aşezat pe o pătură lângă Ellen şi o ţineam cu braţul pe după umeri. Cu braţul albastru…

Totul s-a estompat însă atunci când mi-a fost silă de felul de a fi al veganilor (fie şi numai într-o împlinire a dorinţei pseudotelepatice) şi m-am trezit din nou lângă pietroiul meu.

Eram totuşi singur, iar Ellen păruse mai moale decât pietroiul. În plus, curiozitatea încă nu mă părăsise.

Ca urmare, m-am pomenit încă o dată acolo, remarcând:

— …nu pot s-o văd do aici, spuneam eu, însă Vega este o stea de mărimea întâi, situată în ceea ce ai tăi numesc constelaţia Lira.

— Şi cum e pe Taler? întrebă Ellen.

A urmat o pauză lungă, după care am spus:

— Lucrurile esenţiale sunt adeseori cele pe care oamenii se dovedesc cel mai puţin capabili să le descrie. Uneori însă există şi problema de a comunica ceva pentru care interlocutorul nu are nici un element corespunzător lui însuşi. Astrul Taler nu e ca planeta voastră. Acolo nu există deşert. Întreaga lume are acelaşi peisaj. Dar… Lasă-mă să iau floarea aceea din părul tău… Aşa. Uită-te la ea. Ce vezi?

— O floare albă, frumoasă. Tocmai de-asta am cules-o şi mi-am pus-o în păr.

— Dar nu este o floare albă, frumoasă. Oricum, nu pentru mine. Ochii voştri percep lumina cuprinsă între lungimile de undă de 4000 şi 7200, unităţi angstrom. Ochii unui vegan privesc mai adânc în spectrul ultraviolet, până în jur de 3000. Noi suntem orbi la ceea ce voi numiţi „roşu”, însă la această floare „albă” eu văd două culori pentru care în limba voastră nu există cuvinte. Corpul meu, de pildă, e acoperit cu nişte desene pe care voi nu le puteţi vedea; ele sunt însă destul de apropiate de ale altora din familia mea, aşa că un alt vegan, cunoscător al neamului Shtigo, poate să spună de la prima întâlnire din ce familie şi din ce provincie mă trag. Pentru un privitor de pe Pământ, unele dintre picturile noastre au un colorit ţipător, sau par chiar să fie toate de aceeaşi culoare — de regulă, albastru — pentru ca nuanţele sunt invizibile pentru el. O mare parte a muzicii noastre vouă vi se pare ca fiind presărată cu lungi intervale de tăcere, intervale care de fapt sunt pline de melodicitate. Oraşele noastre sunt curate şi dispuse logic. Ele captează lumina zilei şi o menţin până noaptea târziu. Sunt, de fapt, nişte locuri cu mişcări lente şi sunete plăcute. Asta înseamnă foarte mult pentru mine, însă nu ştiu cum să explic astfel de lucruri unei… unei fiinţe umane.

— Dar în lumile voastre trăiesc şi oameni, vreau să spun oameni de pe Pământ.

— Da, numai că ei nu văd, nu aud şi nu simt toate acestea în modul în care o facem noi. Există o prăpastie pe care-o putem aprecia şi înţelege, dar pe care nu o putem trece. Iată de ce nu reuşesc să-ţi spun cum e pe Taler. Pentru tine ar fi o lume diferită de cea care este pentru mine.

— Aş vrea, totuşi, s-o văd. Foarte mult. Ba chiar cred că mi-ar plăcea să trăiesc acolo.

— Nu cred c-ai fi fericită într-un asemenea loc.

— De ce?

— Pentru că imigranţii non-vegani rămân imigranţi non-vegani. Tu, aici, nu aparţii unei caste inferioare. Ştiu că voi nu folosiţi acest termen, dar, în fond, despre asta-i vorba. Personalul Oficiului vostru şi familiile respective sunt cea mai înaltă castă de pe această planetă. Urmează apoi bogaţii care nu aparţin de Oficiu, pe urmă cei ce lucrează pentru bogătaşii ne-membri ai Oficiului, după care vin cei ce-şi câştigă existenţa din lucrul, la câmp; în sfârşit, în partea cea mai de jos se află nenorociţii care locuiesc în Locurile Vechi. Aici, tu te afli în vârf. Pe Taler te-ai găsi în partea de jos.

— De ce trebuie să fie aşa? întrebă ea.

— Pentru că tu vezi o floare albă.

Şi i-am dat-o înapoi.

A urmat o tăcere lungă, sub briza răcoroasă.

— Oricum, sunt fericită că ai venit aici, spuse ea.

— E un loc interesant.

— Mă bucur că-ţi place.

— Omul acela, pe nume Conrad, a fost, într-adevăr, iubitul tău?

Caracterul neaşteptat al întrebării m-a obligat să dau înapoi.

— Asta nu face parte din treburile tale „albastre”, dar răspunsul este da .

— Îmi dau seama de ce, spuse el, în timp ce eu mă simţeam jenat, ceva în genul celui ce trage cu ochiul, sau — subtilitatea subtilităţilor — al celui ce trage cu ochiul la cel ce trage cu ochiul.

— De ce? întrebă ea.

— Pentru că tu-ţi doreşti lucruri stranii, puternice, exotice; pentru că nu te simţi fericită acolo unde eşti, cu ceea ce eşti.

— Asta nu-i adevărat… Sau poate că da. Mi-a zis el odată ceva în genul ăsta. Poate că e adevărat…

În acel moment, mi-a părut rău pentru ea. Pe urmă, fără să-mi dau seama, dorind s-o consolez într-un fel, m-am întins şi i-am luat mâna. Numai că mâna care s-a mişcat era a lui Myshtigo şi nu el dorise s-o mişte, ci eu. Deodată, mi s-a făcut frică. Şi lui la fel. Puteam să simt acest lucru.