Roger Zelazny - Nemuritorul

— Opreşte-l, Hasan! Nu asta trebuia să facă!

Semăna cu vocea lui Perucă Roşie. Oricum, acesta era numele care-mi venise în minte: Perucă Roşie. Ceea ce însemna că Donald Dos Santos era şi el pe undeva, pe aproape. Iar femeia spusese „Hasan”, un nume scris pe o altă imagine care-mi deveni dintr-o dată clară. Însemna că eu eram Conrad, că mă găseam în Egipt şi că faţa inexpresivă agitându-se dinaintea mea era a lui Rolem, golemul luptător. Rolem putea fi programat să acţioneze cu o forţă de cinci ori mai mare ca a unei fiinţe omeneşti şi probabil că aşa şi fusese reglat. Acestei creaturi i se puteau da reflexele unei pisici injectate cu adrenalină şi fără îndoială că în momentul acela le folosea din plin. Însă golemul nu era conceput să ucidă, decât — poate — ca urmare a unui accident, în timp ce Rolem căuta să mă omoare. Rezulta că mecanismul lui de dirijare nu funcţiona.

Dându-mi deci seama că încercarea mea de strangulare nu are nici un efect asupra robotului, mi-am luat mâinile de pe gâtul lui.

După cum îl cunoşteam eu pe Hasan, Rolem trebuie să fi fost reglat să funcţioneze la capacitatea sa temporală maximă, adică două ore. O durată destul de lungă, având în vedere circumstanţele. Acum însă îmi revenisem, ştiam cine sunt şi ce fac. Mai cunoşteam şi structura golemului. Practic, era unul destinat luptelor greco-romane. Ca urmare, nu putea să boxeze.

Am aruncat o scurtă privire peste umăr, spre locul unde mă aflam la începerea acestei întâmplări, adică lângă cortul radio. Se afla cam la cincizeci de picioare distanţă.

În acea frântură de secundă, cât mi-am îndreptat atenţia înapoi, golemul fu cât pe-aci să mă termine. Sări şi mă prinse cu o mână de ceafă şi cu cealaltă de sub bărbie. Mi-ar fi rupt gâtul, dac-ar fi putut să-şi continue acţiunea, însă chiar în acel moment se produse un nou cutremur. A fost o zguduitură puternică ce ne-a aruncat pe amândoi la pământ, permiţându-mi să mă eliberez din strânsoare.

După câteva secunde m-am ridicat în picioare, însă pământul continua să se clatine. Dar şi Rolem se sculase, îndreptându-se iar spre mine. Eram ca doi marinaţi beţi ce se luptau pe puntea unei nave, în timp de furtună… Veni spre mine, iar eu m-am dat înapoi. I-am aplicat o lovitură scurtă cu stânga, iar când încercă să-mi apuce mâna, l-am lovit în zona stomacului. Pe urmă m-am retras.

Boxul era pentru el ceea ce este pentru mine a patra dimensiune — pur şi simplu nu putea să vadă. Îşi continua înaintarea, scuturându-se de loviturile mele, în timp ce, eu mă retrăgeam mereu în direcţia cortului radio. Pământul se cutremura, întruna, undeva ţipa o femeie şi atunci când i-am plasat o directă de dreapta sub centură, acolo unde se afla aparatul ce-i ţinea loc de creier şi pe care speram să-l stric, am auzit un „Olé” puternic.

Ajungând la cort, am zărit ceea ce-mi doream: piatra mare pe care intenţionasem s-o arunc în aparatul de radio. Am fentat cu stânga, l-am apucat apropiindu-mi umărul şi coapsa, după care l-am ridicat deasupra capului, m-am dat puţin înapoi şi, încordându-mi muşchii, l-am aruncat cu stomacul peste piatră. Încercă iar să se ridice, dar mai încet decât o făcuse înainte. Un huruit ciudat începu să se audă în secţiunea sa centrală.

Pământul se mai zgudui o dată. Rolem se ghemui, apoi se destinse. Singurul semn de mişcare vizibil era acum la degetele mâinii stângi, care se strângeau şi se desfăceau spasmodic, amintindu-mi, în mod ciudat, de mâinile lui Hasan din noaptea aceea, de la hounfor .

M-am răsucit uşor şi i-am văzut pe toţi acolo, în picioare: Myshtigo şi Ellen, Dos Santos cu un obraz umflat, Perucă Roşie, George, Rameses, Hasan şi cei trei egipteni arămii. Am făcut un pas înspre ei şi i-am văzut cum încep iar să se împrăştie, cu ochii plini de teamă. Am dat din cap.

— Nu, acum mă simt bine, le-am spus, dar lăsaţi-mă singur. Mă duc să fac o baie în fluviu.

Am făcut vreo şapte paşi, apoi parcă m-a scos cineva din priză; bolboroseam, toate se învălmăşeau şi lumea întreagă părea că se scurge la vale, într-un torent.

Zilele care-au urmat au fost ca de cenuşă, iar nopţile de fier. Bucata ruptă din sufletul meu zăcea îngropată mai adânc decât toate mumiile ce mucegăiesc sub acele nisipuri. Se spune că morţii îi uită pe morţi în casa lui Hades, dar speram să nu fie aşa, Cassandra. Trecusem prin emoţiile organizării unei excursii şi Lorel sugeră să numesc pe altcineva care s-o încheie, iar eu să plec într-o permisie. N-am putut. Ce era să fac? Să stau şi să clocesc în vreun Loc Vechi, cerşind ceva de băut de la călătorii nechibzuiţi? Nu. Mişcarea este întotdeauna cel mai bun lucru în asemenea momente; formele sale generează în cele din urmă un conţinut pentru golul din interior. În consecinţă, am continuat excursia şi mi-am concentrat atenţia asupra micilor mistere pe care le conţinea.

L-am tras deoparte pe Rolem şi i-am cercetat aparatul de dirijare. Acesta fusese, desigur, stricat; asta însemna fie că o făcusem chiar eu, în etapa iniţială a conflictului nostru, fie că era opera lui Hasan, care urmărea să mă scoată din luptă. Dacă era opera lui Hasan, atunci el nu dorise să mă vadă doar bătut, ci mort. Se punea întrebarea: De ce? Mă întrebam dacă patronul său ştia că eu fusesem cândva acel Karaghios. În caz că da, de ce-ar fi dorit să-l ucidă pe fondatorul şi primul secretar al propriului său partid? Pe omul care jurase să nu admită (cel puţin, nu fără luptă) ca Pământul de sub el să fie vândut şi transformat în bordel de către o haită de extraterestri albaştri, şi care organizase în jurul lui o intrigă ce reducea până la zero, sistematic, valoarea tuturor bunurilor terestre posedate de vegani? Pe omul care mersese atât de departe, încât să radă de pe suprafaţa Pământului somptuosul oficiu al taleriţilor din Madagascar? În fine, pe omul ale cărui idealuri le îmbrăţişase cu atâta uşurinţă, deşi ele erau actualmente canalizate spre forme mai paşnice, legale, de apărare a proprietăţii? De ce ar fi dorit ca acest om să fie mort?

Prin urmare, însemna fie că el vânduse Partidul, fie că nu ştia cine fusesem eu şi avea un cu totul alt scop în minte, atunci când îl instruise pe Hasan să mă ucidă. Sau poate că Hasan acţiona sub ordinele altcuiva. Dar cine putea fi acest altul? Şi încă o dată, de ce? N-aveam nici un răspuns. Şi am hotărât că-mi trebuie unul.

Primul care mi-a prezentat condoleanţe a fost George, — îmi pare rău, Conrad, a zis el, uitându-se dincolo de cotul meu, apoi în jos, spre nisip, şi în cele din urmă privindu-mă repede în faţă.

Îl deranja să spună lucruri omeneşti şi-l făcea să dorească să plece de-acolo. Pot s-o afirm. Este îndoielnic dacă relaţiile din vara trecută, dintre Ellen şi mine, îl preocupaseră prea mult. Pasiunile sale se opreau la ieşirea din laboratorul de biologie. Îmi amintesc de disecţia pe care i-a făcut-o ultimului câine de pe Pământ. După ce patru ani i-a scărpinat urechile, i-a prins purecii din coadă şi l-a ascultat lătrând, George l-a chemat într-o zi pe Rolf la el. Câinele a venit tropăind, cărând după sine o cârpă veche, cu care obişnuiau să se joace amândoi, trăgând unul de-un capăt şi altul de celălalt. George a apucat cârpa pe care Rolf o ţinea cu dinţii şi când câinele a ajuns suficient de aproape, i-a făcut o injecţie, după care l-a spintecat. Dorise să-l disece cât timp câinele era încă în putere. Mai păstrează şi acum scheletul, montat în laborator. Voise de asemenea, să-şi crească odraslele (pe Mark şi Dorothy, ca şi pe Jim) în incubatoare, însă Ellen pusese piciorul în prag de fiecare, dată ( pac! pac! pac! ), prin accese post-natale de maternitate, ce duraseră de fiecare dată cel puţin o lună, adică suficient cât să-i strice lui George stabilirea echilibrului iniţial de stimuli. În concluzie, nu mi-l puteam imagina cu adevărat ca dorind din cale-afară să-mi ia măsura pentru un sac de dormit tip subteran, confecţionat din scânduri. Dac-ar fi dorit să mă vadă mort, ar fi făcut-o probabil într-un mod mai subtil, mai rapid şi mai exotic, folosind ceva în genul veninului de iepure de pe Divbah.