Roger Zelazny - Nemuritorul

Se sprijini de bastingaj şi privi la luciul apei.

Văzând că n-are de gând să mai spună şi altceva, am insistat.

— Şi totuşi, câte picioare are?

— Ăăă? Picioarele? Nu le-am numărat niciodată. Dar, dac-avem noroc, poate ni se oferă ocazia. Sunt mulţi boadili pe-aici. Eu am avut unul mic, dar n-a rezistat prea mult.

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Myshtigo.

— Mi l-a mâncat megadonaplatiul .

— Megadonaplatiul?!

— Un fel de ornitorinc cu cioc de raţă şi cu dinţi, înalt de vreo trei metri, am explicat eu. Încercaţi să vi-l imaginaţi. Din câte ştim, au fost văzuţi doar de trei sau patru ori. Sunt de origine australiană. Pe-al nostru l-am obţinut printr-o întâmplare fericită. Probabil că această specie nu va dăinui, cel puţin nu atât cât boadilii. Sunt mamifere ovipare, dar ouăle lor au dimensiuni prea mari pentru ca o lume flămândă să le permită perpetuarea speciei — dacă megadonaplatiul este, cu adevărat, o specie. S-ar putea să fie doar un produs izolat.

— Poate da, poate nu…, zise George, însoţindu-şi remarca de o mişcare a capului.

Myshtigo se întoarse, dând şi el din cap.

Hasan îşi despachetase parţial uriaşul său robot golem, numit Rolem şi se încurcase în comenzi. Ellen renunţase în cele din urmă la simicoloring şi stătea întinsă la soare, prăjindu-se pe tot corpul. Perucă Roşie şi cu Dos Santos puneau ceva la cale, în celălalt capăt al navei. Ăştia doi nu se întâlnesc niciodată pur şi simplu ; mereu au câte ceva de făcut împreună. Feluca noastră îşi vedea de drum încetişor, pe apa strălucitoare din faţa marilor colonade cenuşii de la Luxor, iar eu am hotărât că a sosit timpul să tragem la mal şi să vedem ce mai e nou printre mormintele şi templele ruinate.

Următoarele şase zile au fost lipsite de evenimente deosebite rămânând totuşi de neuitat, căci activitatea s-a desfăşurat extrem de intens, lucrurile frumoase coexistând cu cele urâte — aşa cum o floare cu toate petalele la locul lor poate avea chiar în mijloc o pată în descompunere, acoperită de mucegai. Asta a fost…

Myshtigo trebuie să fi „intervievat” fiecare dintre berbecii de piatră ce străjuiesc lunga alee de patru mile, dintre Luxor şi Karnak. Sub strălucirea soarelui, apoi la lumina torţelor, am trecut printre ruine, tulburând liniştea liliecilor, a şobolanilor, şerpilor şi insectelor, ascultând limbajul monoton al veganului care-şi înregistra impresiile pe dictafon. Noaptea ne-am aşezat tabăra pe nisip, având însă grijă s-o împrejmuim cu vreo două sute de metri de cablu electric de avertizare şi să punem doi oameni de veghe. Boadilul este un animal cu sânge rece, iar nopţile erau răcoroase. Aşa că practic ne puteam aştepta la puţine pericole venite din afară.

Nopţile erau luminate de mari focuri de tabără, aprinse în jurul zonei alese — aceasta pentru că veganul dorea ca lucrurile să arate într-un mod cât mai primitiv, pentru a crea o anumită atmosferă, bănuiam eu. Skimmerele se aflau undeva mai la sud, într-un loc pe care-l ştiam, fiind păzite de către o gardă a Oficiului. Pentru călătoria noastră pe vechiul drum al Zeului-Soare de la Karnak la Luxor, închiriasem feluca. Aşa dorise Myshtigo. Când şi când, noaptea, Hasan se antrena în aruncarea suliţei assagai, pe care o obţinuse târguindu-se cu un nubian cu statură atletică, sau se lupta ore întregi, dezbrăcat până la brâu, cu neobositul său golem.

Golemul era un adversar redutabil. Hasan îl programase la o putere care depăşea de două ori forţa medie a unui om, rezultată din statistici, şi-i îmbunătăţise timpul de reacţie cu 50 la sută. Memoria robotului conţinea sute de figuri de luptă corp la corp, iar unitatea lui de comandă elimina, teoretic, posibilitatea uciderii sau schilodirii adversarului. Toate acestea se realizau printr-o serie de elemente aferente, chimice şi electrice, de genul nervilor, care permiteau dozarea până la o precizie de douăzeci-treizeci de grame a efortului necesar pentru apucarea unui os sau ruperea unui tendon. Golemul era înalt de aproape 1,70 metri şi cântărea cam 125 de Kg. Construit pe astrul Bakab, costa foarte mult, avea o culoare spălăcită şi trăsături caricaturale, iar „creierul” său era dispus ceva mai jos de locul unde s-ar fi aflat buricul (dacă golemul ar avea buric), pentru a-i proteja materia gânditoare de şocurile produse la luptele greco-romane. Accidentele erau totuşi posibile. S-a întâmplat să fie omorâţi oameni de către astfel de roboţi cărora li se dereglaseră anumite circuite neuronale sau pe care oamenii înşişi, manevrându-i greşit, îi înzestraseră cu o forţă excesivă. Avusesem şi eu unul cândva, vreme de aproape un an, pe care-l programasem pentru box. Îmi petreceam cu el cam 15 minute, în fiecare după-amiază. Ajunsesem să mă gândesc la el aproape ca la un om. Într-o zi însă m-a înşelat şi m-am zbătut mai mult de o oră până ce-am reuşit să-i rup capul. L-am mai păstrat doar pentru box şi am încetat să mă mai gândesc la el ca la un partener loial. Vă daţi seama ce simţământ ciudat aveam când boxam cu un golem fără cap? Ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis plăcut şi ai da peste un coşmar ghemuit la picioarele patului. Practic, robotul nu-şi vede adversarul cu piesele care-i ţin loc de ochi; el este împânzit cu membrane „radar” piezoelectrice, cu ajutorul cărora poate să „vadă” prin toată suprafaţa trupului. Totuşi, moartea unei iluzii tinde să descumpănească. Aşa că mi-am decuplat robotul şi nu l-am mai pus niciodată în funcţiune. L-am vândut unui negustor de cămile pe un preţ destul de bun. Nu ştiu dacă i-a mai fixat vreodată la loc capul. Însă negustorul era turc, deci cui îi mai pasă?

Oricum, Hasan se încăiera cu Rolem, amândoi strălucind în luna focului, iar noi stăteam pe pături şi priveam. Din când în când, lilieci se abăteau pe deasupra noastră, în zbor razant, ca nişte bucăţi mari de cenuşă ce dispăreau într-o clipă. Nori subţiri acopereau luna ca un văl, apoi se mişcau din loc, lunecând mai departe. Cam aşa era atmosfera în cea de-a treia noapte, când mi-am ieşit din minţi.

Îmi amintesc totul aşa cum îţi aduci aminte de un peisaj de ţară, văzut printr-o furtună nocturnă, la sfârşitul verii: frânturi de imagini pe care le vezi din când in când, la lumina unui fulger…

După ce vorbisem cu Cassandra aproape o oră, încheiasem transmisia cu promisiunea de a lua un skimmer în după-amiaza următoare şi de a-mi petrece apoi noaptea pe insula Kos. Îmi amintesc ultimele noastre cuvinte.

— Ai grijă, Konstantin. Am avut un vis urât.

— Astea-s fleacuri, Cassandra. Noapte bună!

Şi cine ştie dacă nu cumva visul ei a însemnat o devansare în timp a undei de şoc, provocate de un cutremur de 9,6 grade pe scara Richter?

Cu o licărire crudă în ochi, Dos Santos aplaudă când Hasan îl azvârli pe Rolem la pământ, unde namila căzu de se zgâlţâi locul. Dar această zgâlţâială continuă încă mult timp după ce golemul se ridicase din nou în picioare şi începuse un nou asalt, cu braţele şerpuind în direcţia arabului. Pământul se zguduia şi se zguduia.

— Câtă forţă! înc-o mai simt! strigă Dos Santos. Olé!

— Este o anomalie seismică, spuse George. Chiar dacă nu sunt geolog…

— Cutremur! ţipă soţia lui, scăpând din mână curmala pe caro tocmai i-o dădea lui Myshtigo.

Nu era nici un motiv să fugim şi nici nu aveam unde.

Oricum, în jur nu se afla nimic ce-ar fi putut să cadă peste noi. Terenul era plat şi gol. Aşa că am rămas locului, fiind aruncaţi încoace şi-ncolo, ba chiar trântiţi ia pământ de câteva ori. Focurile luau forme uimitoare.