Roger Zelazny - Nemuritorul

Nu era el însă omul care să facă aşa ceva. De asta eram sigur.

Cât despre Ellen, deşi capabilă de sentimente puternice, ea este întotdeauna ca o păpuşă acţionată de un mecanism defect. Mereu se „strică” ceva înainte de a acţionai conform simţămintelor pe care le are, iar a doua zi se pomeneşte cu sentimente la fel de puternice pentru altceva. Acolo, la Port-au-Prince, m-ar fi strâns de gât până mi-aş fi dat sufletul, acum problema numai era de actualitate pentru ea. Mi-a prezentat condoleanţe cam la modul următor:

— Conrad, nici nu ştii cât de rău îmi pare! Pe cuvânt! Chiar dacă n-am văzut-o niciodată, ştiu ce simţi. Pe când îmi vorbea, tonul lui Ellen era când mai sus, când mai jos, dar ştiam că ea crede în ce spune, aşa că i-am mulţumit.

Hasan veni lângă mine în timp ce stăteam în picioare, pe mal, şi priveam la apa brusc învolburată şi mâloasă a Nilului. Am rămas amândoi aşa, un timp, după care el îmi spuse:

— Femeia ta nu mai este, iar inima ţi-e grea. Vorbele nu-ţi vor uşura povara, şi ce o scris, e scris. Dar să rămână scris că şi eu sufăr alături de tine.

Am mai zăbovit împreună o vreme, după care el a plecat.

Nu mi-am făcut griji în privinţa lui. Era singura persoană ce putea fi scoasă din cauză, chiar dacă mâna lui pusese în funcţiune maşina. Nu era ranchiunos; nu ucisese niciodată din proprie iniţiativă. Pe mine n-avea nici un motiv personal să mă omoare. Compătimirea pe care mi-o arătase era sinceră, sunt sigur de asta. Uciderea mea n-ar fi avut nici o legătură cu sinceritatea simţămintelor sale într-o asemenea problemă. Un adevărat profesionist trebuie să respecte o anumită limita între problemele personale şi cele de serviciu.

Myshtigo nu mi-a prezentat nici un fel de condoleanţe. Ar fi fost împotriva firii sale. La vegani, moartea este un prilej de bucurie. La nivel spiritual, ea înseamnă sagl (împlinire), adică fragmentarea sufletului în mici senzori de plăcere, care sunt răspândiţi peste tot, pentru a participa la marele orgasm universal. Pe plan material, moartea este reprezentată de ansakundatbad’t — ceremonia scoaterii la licitaţie cu mare fast a majorităţii bunurilor personale ale celui decedat, citirea testamentului şi împărţirea bogăţiilor decedatului, concomitent cu desfăşurarea unui praznic bogat, însoţit de cântece şi băutură.

Dos Santos mi-a zis:

— Prietene, ţi s-a-ntâmplat un lucru trist. A-ţi pierde femeia este ca şi cum ţi-ai pierde sângele din vene. Durerea e nemărginită şi nu poţi fi consolat. Seamănă cu un foc mocnit ce nu poate fi stins — un lucru trist şi îngrozitor. Moartea în sine e crudă şi întunecată, sfârşi el, cu ochii umezi. Căci, pentru un spaniol, victima este victimă, fie ea ţigan, evreu, maur sau orice-ar fi, un lucru ce trebuie apreciat la unul din acele nivele obscure din punct de vedere mistic care mie îmi lipsesc.

Pe urmă, a venit la mine Perucă Roşie şi mi-a zis:

— Îngrozitor… E mare păcat. Nu pot să fac sau să spun nimic altceva decât că-mi pare rău.

Am dat din cap şi-am murmurat:

— Îţi mulţumesc!

— Trebuie însă să te întreb ceva. Dar nu acum. Mai târziu.

— Bine, am zis eu.

Şi după ce-au plecat, m-am întors să privesc fluviul, gândindu-mă la aceşti doi ultimi interlocutori. Păreau la fel de îndureraţi ca şi ceilalţi, dar aveam impresia că trebuie să fie amestecaţi cumva în treaba cu golemul. Eram sigur, totuşi, că Diane fusese aceea care ţipase atunci când Rolem mă strângea de gât, şi-i ceruse lui Hasan să-l oprească. Cu asta, singurul suspect rămânea Don, dar eu ajunsesem deja să am serioase îndoieli că el ar fi făcut vreodată ceva, fără ca mai întâi să-şi consulte nevasta.

Şi uite-aşa, până la urmă n-a mai rămas nici un suspect. Fără a mai vorbi de vreun motiv real evident… S-ar fi putut să fio doar un accident. Dar…

Dar aveam totuşi sentimentul că cineva dorea să mă omoare. Ştiam că, în lipsa unui conflict de interese, Hasan nu era omul care să îndeplinească două treburi în acelaşi timp şi pentru doi stăpâni. Şi asta mă făcea fericit. Îmi oferea un ţel, îmi dădea ceva de făcut. Nimic nu te face să vrei mai mult să trăieşti, decât dorinţa cuiva de-a te vedea mort. Iar pe acest cineva îl voi găsi, voi afla de ce-mi doreşte moartea şi-l voi împiedica să facă ceea ce-şi pusese în gând.

Cea de-a doua trecere a morţii a fost rapidă şi, oricât de mult aş fi vrut s-o leg de un factor uman, n-am reuşit. A fost una dintre acele farse pe care ni le joacă soarta, aşa cum — uneori — te pomeneşti la cină cu un musafir nepoftit. Sfârşitul întâmplării m-a contrariat însă şi mi-a dat noi idei, confuze, la care să mă gândesc. Povestea a început cam aşa…

În josul fluviului — această apă mare, care aduce fertilitatea şi şterge haturile prin revărsările sale, acest tată al geometriei plane — şedea veganul şi făcea schiţe ale malului opus. Îmi închipui că dacă s-ar fi aflat pe malul celălalt, l-ar fi desenat pe. acesta, dar asta-i o ipoteză cinică. Ceea ce mă deranja era faptul că venise singur în acest loc plin de zăpuşeală şi de noroi, că nu spusese nimănui unde se duce şi că nu avea cu el altă armă decât un creion nr. 2.

Şi-atunci s-a întâmplat.

Un buştean vechi, plin de pete, care plutea în derivă pe lângă mal, a încetat dintr-o dată să mai fie ceea ce părea — un buştean vechi şi bălţat. Un capăt lung, cu spatele ondulat, bătu apa spre cer, un butoi cu dinţi apăru la celălalt capăt şi o mulţime de picioare mici îşi găsiră drum pe terenul solid, începând să acţioneze ca nişte roţi.

Am strigat şi mi-am dus mâna la centură.

Myshtigo scăpă carnetul şi dădu să fugă. Dar creatura era deja lângă el; nu puteam să mai trag. Aşa că am ţâşnit spre el, dar în momentul când am ajuns acolo, animalul i se încolăcise deja de două ori în jurul trupului, făcându-l de două ori mai albastru, în timp ce dinţii de care am pomenit se apropiau tot mai mult.

Există un mod de a-l face pe constrictor să-şi slăbească strânsoarea — cel puţin pentru moment. M-am repezit la capul animalului, lăsat acum puţin mai jos, pentru a-şi contempla micul dejun, şi am reuşit să-mi înfig degetele sub ieşiturile solzoase aşezate în părţile laterale. Mi-am vârât apoi degetele mari, cât am putut de tare, în ochii animalului. După care, ceva ca un bici uriaş, verde-cenuşiu, m-a izbit aproape imediat. M-am ridicat de pe jos cam la vreo trei metri depărtare de locul unde stătusem. Myshtigo fusese aruncat mai sus, pe mal. Se ridică în picioare, tocmai când animalul atacă din nou. Numai că ţinta atacului eram acum eu, nu Myshtigo. Se dădu înapoi doi-trei metri şi se prăvăli asupra mea. M-am aruncat într-o parte, iar capul acela mare, teşit, trecu la câţiva centimetri de mine, împroşcându-mă cu praful şi pietrişul rezultate din impactul cu solul.

Mă rostogolisem mai încolo şi tocmai începeam să mă ridic, când coada animalului mă izbi din nou, doborându-mă la pământ. M-am retras un pic, dar a fost prea târziu. Monstrul mi se încolăcise în jurul coapselor şi din nou, am căzut. Apoi o pereche de braţe albastre apucară corpul animalului de deasupra spiralei, fără însă a putea să-l ţină decât câteva secunde. Ne-am pomenit înşfăcaţi amândoi, imediat.

Eu continuam să mă zbat, dar cum ai putea oare să lupţi contra unui cablu blindat, gros şi alunecos, prevăzut şi cu picioruşe care trag de tine? Braţul drept îmi era blocat pe lângă corp, iar cu stânga nu ajungeam prea departe, ca să pot face ceva. Spiralele se strângeau. Capul se îndrepta spre mine, în timp ce eu trăgeam de corpul care mă strivea. Loveam şi zgâriam cu unghiile, reuşind în cele din urmă să-mi eliberez mâna dreaptă, cu preţul unor bucăţi de piele.