Roger Zelazny - Nemuritorul

Rolem îşi terminase perioada de funcţionare, iar acum zăcea inert. Hasan veni şi se aşeză pe jos, alături de George şi de mine. Cutremurul a durat aproape o oră, după care s-a repetat, tot mai slab, de mai multe ori în cursul acelei nopţi. După încheierea primului şi celui mai grav şoc, am intrat în legătură cu Port-au-Prince. Instrumentele de acolo arătau că epicentrul se situa la mare distanţă şi spre nord faţă de locul unde ne aflam noi.

La o distanţă rea pentru mine…

În Marea Mediterană.

Mai precis, în Marea Egee.

Am simţit că mi se face rău şi dintr-o dată aşa a şi fost. Am încercat să iau legătura cu insula Kos.

Nimic.

Cassandra mea, scumpa mea doamnă, prinţesa mea… Unde era oare? Am tot încercat să aflu, vreme de două ore. Pe urmă am fost chemat de către Port. Era chiar vocea lui Lorel, nu a unui operator aflat întâmplător de serviciu.

— Of, Conrad, nu ştiu cum să-ţi spun exact ce s-a întâmplat…

— Vorbeşte, i-am spus eu, şi opreşte-te când termini.

— Un satelit de observare a trecut pe deasupra voastră acum vreo douăsprezece minute, se auzi vocea lui, printre hârâituri şi pocnituri. Câteva insule din Marea Egee nu mai apar pe imaginile transmise…

— Nu, am spus eu.

— Şi mi-e teamă că una dintre ele este insula Kos.

— Nu, am repetat.

— Îmi pare rău, zise el, dar aşa arată satelitul. Nu ştiu ce altceva aş putea să-ţi spun.

— E suficient, am spus eu. Asta-i situaţia. La revedere. Vorbim mai târziu. Ba, nu. Nu!

— Aşteaptă! Conrad!

Îmi ieşisem din minţi.

Liliecii, stârniţi de la locurile lor în puterea nopţii, fâlfâiau în jurul meu. Am lovit cu mâna dreaptă şi am omorât unul care tabăra pe mine. Am aşteptat câteva secunde şi am mai omorât unul. Pe urmă, am luat cu amândouă mâinile o piatră mare şi eram gata să sparg radioul, când George puse o mână pe umărul meu. Am dat drumul pietrei, i-am împins mâna şi l-am lovit cu dosul palmei peste gură. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi cu el, dar când m-am aplecat să iau iarăşi piatra, am auzit zgomot de paşi în spatele meu. M-am sprijinit într-un genunchi şi m-am răsucit, luând o mână de nisip pe care să-l arunc în ochii cuiva. Erau toţi acolo : Myshtigo, Perucă Roşie şi Dos Santos, Rameses, Ellen, trei funcţionari locali şi Hasan, care se apropiau de mine în grup. Când mi-au văzut faţa, cineva a strigat „Păzea!” şi-au dispărut.

Pe urmă se făcea că îi am în faţa ochilor pe toţi cei pe care i-am urât cândva. Puteam s-o simt. Vedeam alte feţe, auzeam alte voci. Toţi cei pe care îi cunoscusem, îi urâsem, dorisem să-i distrug sau îi distrusesem, stăteau acolo, în faţa focului, readuşi la viaţă. Doar albul dinţilor li se zărea prin umbrele ce le treceau peste faţă şi în timp ce veneau spre mine zâmbeau. Fiecare avea câte o sentinţă în mână, iar de pe buze le ieşeau cuvinte convingătoare, abia rostite. Am aruncat nisipul în ochii celui mai apropiat şi l-am îmbrâncit. Upercutul meu l-a răsturnat pe spate, după care doi egipteni au sărit mine, dintr-o parte şi din cealaltă. M-am descotorosit de ei, dar cu coada ochiului meu mai rece am văzut un arab uriaş ce ţinea în mână ceva ca un fruct avocado, de culoare neagră. Îl învârtea ţintindu-mi capiul, aşa că m-am lăsat în jos. Cum venea spre mine, am reuşit să-i dau o lovitură puternică în stomac, trântindu-l brusc la pământ. Pe urmă, cei doi egipteni săriră din nou asupra mea. Undeva, departe, ţipa o femeie, dar eu n-o puteam vedea.

Mi-am eliberat mâna dreaptă şi am pocnit cu ea pe cineva; omul căzu, însă un altul îi luă locul. Din faţă, un ins cu pielea albastră aruncă în mine cu o piatră care mă izbi în umăr şi mă înfurie şi mai tare. Am pus mâna pe un obiect, l-am ridicat în aer şi am lovit pe cineva, după care am dat cu pumnul în altcineva. M-am scuturat. Gealabia mea era ruptă şi murdară, aşa că am sfâşiat-o de tot şi am aruncat-o.

M-am uitat în jur. Se opriseră. Nu mai veneau spre mine, ceea ce nu era frumos. Nu era frumos să se oprească tocmai când doream aşa de mult să distrug ceva. Aşa că l-am ridicat în sus pe omul ce zăcea la picioarele mele şi am dat cu el de pământ. Pe urmă, l-am ridicat iar şi cineva ţipă: „Ei! Karaghiosis!”, după care începu să-mi spună şi nişte nume într-o grecească stâlcită. L-am lăsat pe nesuferit să cadă şi m-am întors.

Acolo, în faţa focului, se aflau două personaje: unul înalt şi cu barbă, celălalt scund şi greoi, chel, făcut parcă dintr-un amestec de chit şi pământ.

— Prietenul meu zice c-o să te zdrobească, grecule! strigă insul cel înalt, în timp ce moşmondea ceva la spatele celuilalt.

M-am năpustit spre ei, iar omul din chit şi lut sări la mine. Mi-a pus piedică, dar m-am revenit repede; l-am prins de subsuori şi l-am aruncat la o parte. Dar el îşi regăsi echilibrul tot aşa de repede ca şi mine, se întoarse şi mă apucă de ceafă cu o mână. Am făcut şi eu acelaşi lucru, apucându-i, în plus, cotul; ne strângeam unul pe altul şi era, într-adevăr, puternic. Pentru că era puternic, îl tot apucam din altă parte, ca să văd cât e de tare. Dar el se mişca repede, contracarând fiecare gest de-al meu aproape tot atât de repede pe cât ne gândeam. Mi-am aruncat cu putere taratele în sus, între ale lui şi am păşit înapoi pe piciorul meu cel întărit. Eliberaţi pentru un moment, ne-am învârtit unul în jurul celuilalt, căutând o altă deschidere.

Îmi ţineam braţele în jos şi mă aplecam mult în faţă pentru că el era mic de statură. La un moment dat, m-a prins stând cu braţele prea apropiate de trup şi, mişcându-se cu o iuţeala cum nu mai văzusem până atunci, m-a apucat aşa de strâns că mi-a ieşit transpiraţia prin pori şi m-a luat o durere de şale cumplită. Mă ţinea ca. Într-un cleşte şi-mi dădeam seama că dacă nu voi reuşi să mă desprind, nu va mai dura mult şi mă va frânge. Mi-am încordat pumnii, l-am izbit în burtă şi l-am împins. Degeaba! Strânsoarea spori şi mai mult. Capul îmi vâjâia pe măsură ce ridicam mâinile, iar rinichii parcă îmi erau pe jăratic. Mi-am încordat apoi muşchii spatelui şi umerii, simţind cum îmi creşte puterea în mâini, pe care le-am repezit în sus, fără să poată fi oprite de bărbia lui, aflată în cale. Căzu pe spate. Lovitura a fost atât de puternică, încât ajunse să-şi vadă călcâiele uitându-se din spate, ceea ce pentru un altul ar fi însemnat ruperea gâtului. Dar el ţâşni imediat în sus şi atunci mi-am dat seama că nu este un luptător obişnuit, un muritor născut din femeie, ci una dintre acele fiinţe apărute ca Anteu din pântecul Pământului însuşi.

L-am apăsat puternic cu mâinile pe umeri, făcându-l să cadă în genunchi. L-am apucat apoi de gât, am trecut în dreapta lui şi i-am înfipt genunchiul stâng în partea de jos a spatelui. M-am aplecat înainte şi, apăsându-i coapsele şi umerii, am încercat să-l frâng. Dar n-am putut. El s-a tot încovoiat până ce capul i-a atins pământul, însă n-am putut să apăs mai tare. Nimeni n-are un spate care să se îndoaie în felul acesta fără să se rupă, însă al lui nu s-a rupt. Am împins apoi, cu genunchiul în sus şi m-am eliberat, dar aproape în acelaşi moment el sărise din nou asupra mea. Am încercat atunci să-l sugrum. Aveam braţele mult mai lungi decât ale lui. L-am prins de gât cu amândouă mâinile, în timp ce cu degetele mari apăsam cu putere în ceea ce ar fi trebuit să fie beregata adversarului, aşteptând să i se înnegrească faţa, iar ochii să-i iasă din orbite. El însă îşi înfipse la rându-i mâinile în gâtul meu şi începu să strângă. Eram amândoi în picioare şi fiecare căuta să-l sufoce pe celălalt. Numai că individul nu se lăsa strangulat. Degetele lui mari îmi presau ca două crampoane muşchii gâtului. Am simţit cum mi se urcă sângele în obraji. Tâmplele începură să-mi zvâcnească. În depărtare, am auzit pe cineva ţipând: