Roger Zelazny - Nemuritorul

Se întoarse şi-o privi.

— E clar că habar n-ai ce valoare are. Sau dacă…

— Dimpotrivă, ştiu exact câte parale face.

— Şi aceste creaturi nenorocite care robotesc la ea — zise Myshtigo, ridicând tot mai mult glasul, pe măsură ce studia priveliştea — sub razele fierbinţi ale soarelui vostru hidos, au parte de cele mai proaste condiţii de muncă! N-aţi auzit niciodată de maşini de ridicat şi transportat?

— Ba am auzit, dar sunt scumpe.

— Iar şefii de echipe folosesc bice! Cum poţi să-ţi tratezi oamenii în halul ăsta? E revoltător!

— Toţi aceşti oameni lucrează voluntar şi primesc un salariu simbolic. Echitatea actorilor nu ne lasă să folosim bicele, deşi oamenii au cerut insistent acest lucru. Tot ceea ce ni s-a permis a fost doar să pocnim din ele în aer, în apropierea lor.

— Echitatea Actorilor?

— Aşa se cheamă sindicatul lor. Şi dacă vrei să vezi maşini, uită-te pe colina aceea, i-am indicat eu cu mâna, iar el se uită.

— Ce se întâmplă acolo?

— Înregistrăm pe bandă video mersul lucrărilor.

— Pentru ce?

— La terminare, vom rula banda în sens invers şi vom avea un film pe care-l vom intitula „Construcţia Marii Piramide”. Ar trebui să producă ceva râsete şi bani. Din ziua în care au auzit despre piramide, istoricii voştri s-au lansat în tot felul de supoziţii în legătură cu modul cum au fost construite. Filmul nostru ar putea să-i facă întrucâtva mai fericiţi. Am hotărât deci că o acţiune de tip F.B.I.M. ar fi mai mult decât nimerită.

— F.B.I.M.?

— Forţă Brută şi ignoranţă Masivă. Uită-te la ei cu câtă ardoare strică totul, vezi? Stau întinşi pe jos, cu ochii la camera de luat vederi şi când o văd că se îndreaptă în direcţia lor sar repede în sus. Produsul final va consta în dărâmarea completă a tot ceea ce se află pe locul respectiv. Şi astfel se va realiza primul film produs pe Pământ, după o lungă perioadă de timp. Sunt foarte entuziasmaţi cu toţii.

Dos Santos se uită la Perucă Roşie, care rămăsese holbându-se, cu gura căscată. Privi apoi spre piramidă.

— Eşti nebun, spuse el.

— Ba nu, am replicat. Absenţa unui monument poate fi considerată, în felul său, ca fiind ea însăşi un fel de monument.

— Un monument închinat lui Conrad Nomikos, preciză Dos Santos.

— Nu, zise Perucă Roşie, după un timp. Există cu siguranţă o artă distructivă, aşa cum există şi o artă creatoare. Eu cred că el aşa ceva urmăreşte. Joacă rolul lui Caligula. Şi poate că înţeleg şi de ce.

— Mulţumesc.

— Nu e cazul. Eu am spus „poate”. Artistul lucrează cu dragoste.

— Dragostea este o formă negativă de ură.

— Egiptule, simt că mor, declamă Ellen.

Myshtigo râse.

— Nomikos, eşti mai tare decât mi-am închipuit, remarcă el. Dar să ştii că nu eşti de neînlocuit.

— Încearcă să concediezi un funcţionar superior… mai ales pe mine!

— S-ar putea să fie mai uşor decât îţi închipui.

— Vom vedea.

— S-ar putea.

Ne-am întors din nou cu faţa la cele 90 de procente care mai rămăseseră din marea piramidă a lui Cheops, zis şi Khufu. Myshtigo începu să-şi noteze iarăşi impresiile.

— Pentru moment prefer să privim de aici, de unde ne aflăm, am spus eu. Prezenţa noastră pe şantier ne face să irosim o cantitate preţioasă de film. Noi suntem nişte anacronisme. Putem coborî pe timpul pauzei de cafea.

— De acord, zise Myshtigo, şi sunt sigur că ştiu să recunosc un anacronism atunci când îl întâlnesc. Însă am văzut aici tot ceea ce doream. Să ne întoarcem la han. Vreau să vorbesc cu oamenii de prin partea locului. Şi, după un moment, adăugă gânditor: O să văd Sakkara. mai repede decât era prevăzut în program. Încă nu te-ai apucat să distrugi toate monumentele de la Luxor, Karnak şi Valea Regilor, nu-i aşa?

— Nu, încă nu.

— Bine. Atunci le vom vedea pe toate mai curând.

— În cazul ăsta, să nu mai stăm aici, spuse Ellen. Căldura a devenit îngrozitoare.

Aşa că ne-am întors.

— Chiar ai vorbit serios adineauri? mă întrebă Diane pe când porneam înapoi.

— In felul meu, da.

— Cum gândeşti tu despre asemenea lucruri?

— În greceşte, desigur! Şi pe urmă îmi traduc gândurile în englezeşte. Mă pricep la aşa ceva.

— Cine eşti, de fapt?

— Ozymandias. Priviţi la lucrările mele, voi, cei puternici, şi lăsaţi orice speranţă.

— Eu nu sunt puternică.

— M-aş mira… i-am spus. Şi-n timp ce ne continuam deplasarea pe jos, pe obrazul ei dinspre mine se întipărise o expresie destul de ciudată.

— Să-ţi vorbesc acuma despre boadil [17] cuvânt, format din boa şi crocodil, adică o combinaţie de şarpe boa şi crocodil , am zis.

Feluca [18] barcă tradiţională cu pânze, folosită pe Nil noastră aluneca uşor pe luciul orbitor al apei de la poalele marilor coloane cenuşii ale Luxorului. Myshtigo stătea cu spatele la mine. Privea cu atenţie stâlpii şi-şi înregistra impresiile pe „secretarul de buzunar”.

— Unele vom debarca? mă întrebă el.

— Cam la vreo milă mai în amonte. Poate c-ar fi mai bine să-ţi vorbesc despre boadil.

— Ştiu ce este boadilul. Ţi-am spus doar că am studiat lumea voastră.

— Ei, da! Una-i să citeşti despre ei…

— Am şi văzut boadili. În Grădina Pământeană de pe Taler există patru exemplare.

— … şi alta-i să-i vezi în bazin.

— Dumneata şi cu Hasan constituiţi un adevărat arsenal plutitor. Văd că ai la brâu trei grenade, iar el patru.

— Nu poţi folosi grenada dacă te-nhaţă, pentru că în acest caz ţi-ai face singur rău. Şi nici dacă e mai departe nu-l poţi lovi cu grenada. Se mişcă prea repede.

El se întoarse către mine.

— Dumneata ce armă foloseşti?

Am băgat mâna sub gealabia [19] mă îmbrăcasem şi eu ca localnicii cu un fel de anteriu şi am scos arma pe care caut întotdeauna s-o am la mine, când pornesc la drum.

Myshtigo examină atent obiectul.

— Cum se numeşte?

— Pistol automat. Trage gloanţe cu metacianură. Un singur glonţ face cât o lovitură în greutate de o tonă. Nu are o precizie prea mare, dar nici nu-i nevoie. Este realizat după un pistol de tip „Schmeisser” din secolul XX.

— Cam greoi. Barem poate să oprească un boadil?

— Dacă ai noroc. Mai am în geamantan câteva asemenea pistoale. Vrei şi dumneata unul?

— Nu, mulţumesc. Însă poţi să-mi mai dai nişte date despre boadil, spuse, după o pauză. Atunci când i-am văzut eu, boadilii se aflau mai mult în apă şi abia am apucat să arunc o privire asupra lor.

— Cum să-ţi spun… Capul seamănă cu al unui crocodil, numai că-i mai mare. Lung cam de vreo 12 metri. Se poate încolăci aidoma unei mingi mare de plajă, cu dinţi. Se mişcă repede şi pe uscat, şi în apă — şi are o grămadă de picioruşe de fiecare parte a trupului.

— Câte picioare? mă întrerupse el.

— Păi… Am făcut o pauză. Să-ţi spun drept, nu le-am numărat. Dar stai o secundă! Hei, George! am strigat apoi, înspre locul în care eminentul biolog-şef al Pământului moţăia la umbra velei. Câte picioare are boadilul?

— Hă? articulă el, întorcând capul.

— Am întrebat: câte picioare are un boadil?

Se ridică în picioare, se întinse un pic şi veni lângă noi.

— Boadilii, începu George încercând să-şi amintească în timp ce se scărpina în ureche, sunt categoric din clasa reptilelor, asta-i clar. Dar dacă sunt din ordinul crocodililor, subordinul crocodilia sau dacă sunt din ordinul squamata [20] cu solzi , subordinul lacertilia , familia neopoda — cum susţine mai în glumă, mai în serios, un coleg de-al meu de pe Taler — nu ştiu cu certitudine. Pentru mine, ei seamănă într-un fel cu fotoreproducerile artistice, anterioare Celor Trei Zile, ale imaginii unui phytosaurus mezozoic, înzestrat — desigur — cu un număr excesiv de picioare, precum şi cu capacitatea de contracţie. Aşa că, în ce mă priveşte, înclin către ordinul crocodililor.