Roger Zelazny - Nemuritorul

— Bună seara! răspunse el, tărăgănat. Apoi, după ce se mai gândi un pic, adăugă: Ce mai faci?

— A, bine. Am venit să-ţi pun aceeaşi întrebare. Ce-ţi face capul?

— Mă doare tare, dar o să-mi treacă.

Am închis uşa în urma mea.

— Trebuie să fi avut o viziune noaptea trecută.

— Da. Domnul Dos Santos zice că m-am luptat cu stafiile. Eu nu-mi amintesc.

— N-ai fumat ceea ce grăsanul doctor Emmet ar numi Cannabis sativa , asta e sigur.

— Nu, Karagee. N-am fumat decât o strigefleur care se înfruptase din sânge omenesc. Am, găsit-o lângă Vechiul Loc al Constantinopolului şi i-am uscat cu grijă florile. O bătrână mi-a zis că asta mă va face să pot privi în viitor. Se vede că a minţit.

— Şi sângele vampirului incită la violenţă? Iată un alt aspect care trebuie notat. Dar, apropo! Tocmai mi-ai zis Karagee . Doresc să nu-mi mai spui aşa. Numele meu este Nomikos, Conrad Nomikos.

— Bine, Karagee. Am fost surprins să te văd. Te-am crezut mort de multă vreme, de când vasul tău care aruncă flăcări s-a sfărâmat în golf.

— Atunci a murit Karagee. N-ai spus la nimeni că semăn cu el, nu-i aşa?

— Nu; eu nu vorbesc ce nu trebuie.

— Ăsta-i un obicei bun.

Am traversat camera, am ales un cuţit, l-am cântărit în palmă şi l-am aruncat. S-a înfipt cam la un sfert de metru spre dreapta centrului ţintei.

— Lucrezi de multă vreme pentru Dos Santos? am întrebat.

— Cam de vreo lună, răspunse Hasan.

Aruncă la ţintă un alt cuţit, care se înfipse cu vreo, 12-13 centimetri mai jos de centru.

— Eşti garda lui personală, nu?

— Aşa este. Acum însă îl păzesc şi pe cel albastru…

— Don zice că se teme de un atentat la viaţa lui Myshtigo. E vreun pericol real sau e numai aşa, o măsură de prevedere?

— S-ar putea să fie şi una şi alta, Karagee. Nu ştiu. El mă plăteşte doar ca să-l păzesc.

— Şi dacă eu te-aş plăti mai mult, mi-ai spune pe cine ai fost angajat ca să ucizi?

— Am fost angajat doar pentru pază şi protecţie, dar chiar dacă ar fi altfel, tot nu ţi-aş spune.

— Nu m-am gândit la asta. Să mergem să luăm cuţitele.

Am traversat sala şi am scos lamele cuţitelor din ţintă.

— Dacă ar fi să fiu eu acela — ceea ce este posibil — de ce să nu rezolvăm treaba chiar acum? m-am oferit eu. Avem fiecare câte două cuţite. Cine va ieşi din cameră va spune că celălalt l-a atacat şi că a fost in legitimă apărare. Nu există nici un martor. Aseară am fost văzuţi amândoi beţi sau într-o stare neobişnuită.

— Nu, Karagee.

— Nu, ce? Nu, nu sunt eu? Sau nu, nu vrei să faci aşa?

— Aş putea să spun că nu, nu eşti tu. Insă n-ai avea cum să ştii dacă e adevărat sau nu.

— Aşa este.

— Aş putea să spun că nu vreau să procedez aşa.

— Şi e adevărat?

— Nu-ţi spun. Dar ca să-ţi dau satisfacţia unui răspuns, ceea ce-ţi pot spune este următorul lucru: dac-aş dori să te ucid, n-aş încerca s-o fac cu cuţitul în mână şi nici cu pumnii sau luându-ne la trântă.

— De ce aşa?

— Pentru că, în urmă cu mulţi ani, pe când eram un băieţandru, am lucrat la Staţiunea Kerci, ca băiat de serviciu la mesele veganilor bogaţi. Pe atunci nu mă cunoşteai. Tocmai venisem din părţile Pamirului. Tu şi cu prietenul tău, poetul, aţi ajuns la Kerci.

— Acuma, da, îmi amintesc. Părinţii lui Phil muriseră în acel an. Erau buni prieteni de-ai mei, iar eu urma să-l duc pe Phil la universitate. Exista însă un vegan care-i luase prima lui femeie şi o dusese la Kerci. Da, era tipul care dădea spectacole. Am uitat cum îl chema.

— Thrilpai Ligo, boxerul shajadpa , care arăta ca un munte la marginea unei câmpii întinse, înalt şi de neclintit. El boxa cu aşa-numitele Vegan cesti , adică nişte fâşii de piele prevăzute cu câte zece cuie ascuţite, înfăşurate în jurul mâinii.

— Da, îmi aduc aminte…

— Tu nu mai boxaseşi shajadpa până atunci, însă te-ai luptat cu el pentru fată. S-a adunat multă lume, atât vegani, cât şi fete pământene, iar eu m-am urcat pe o masă , ca să privesc. După un minut, capul îţi era plin de sânge. El încerca să facă în aşa fel încât să-ţi intre sângele în ochi, însă tu îţi scuturai încontinuu capul. Aveam cincisprezece ani pe atunci şi nu omorâsem decât trei oameni. Mă gândeam că eşti deja pe moarte pentru că nu apucaseşi nici măcar să-l atingi. Dar, deodată, mâna ta dreaptă a ţâşnit şi l-a lovit năpraznic, asemeni unui ciocan aruncat. L-ai lovit în mijlocul acelui os dublu pe care cei albaştri îl au în zona pieptului — şi ei sunt mai rezistenţi acolo decât suntem noi -, spărgându-l ca pe un ou. Sunt sigur că eu n-aş fi putut face niciodată aşa ceva şi de aceea mi-e teamă de mâinile tale. Pe urmă, am aflat că ai mai rupt şi oasele unui liliac-păianjen. Nu, Karagee, eu te-aş ucide-de la distanţă.

— Asta s-a întâmplat demult… Nu credeam că-şi mai aminteşte cineva.

— Ai câştigat fata.

— Da. Nu-mi amintesc cum o chema.

— Dar nu i-ai dat-o înapoi poetului. Ai păstrat-o pentru tine. Iată de ce, probabil, te urăşte el…

— Phil? Fata aceea? Am, uitat şi cum arăta.

— Dar el n-a uitat niciodată. Iată de ce cred că te urăşte. Pot mirosi ura, iar mirosul mă duce la sursă. Tu i-ai luat prima femeie. Eram acolo.

— A fost ideea ei.

— …Acuma el îmbătrâneşte şi tu rămâi tânăr. Este păcat, Karagee, când prietenul are motive să-şi urască prietenul.

— Da.

— Şi nu răspund la întrebările tale.

— E posibil ca tu să fi fost angajat să-l omori pe vegan.

— Este posibil.

— De ce?

— Am spus doar că-i posibil, nu că e într-adevăr aşa.

— Atunci n-am să-ţi mai pun decât o singură întrebare, şi cu asta terminăm. Ce lucru bun va aduce moartea veganului? Cartea lui s-ar putea dovedi foarte folositoare pentru relaţiile vegano-umane.

— Eu nu ştiu, Karagee, dacă din asta ar ieşi ceva bun sau rău. Hai să mai aruncăm câteva cuţite.

Şi-am aruncat. Am ales distanţa, mi-am căutat poziţia de echilibru şi-am plasat două cuţite drept în centrul ţintei. Pe urmă, Hasan a înghesuit şi el două peste-ale mele, din ultimul răzbătând scrâşnetul metalului lovit.

— Am să-ţi spun ceva, i-am zis, pe când scoteam cuţitele din ţintă. Eu sunt organizatorul acestei deplasări şi răspund de siguranţa membrilor grupului. Îl voi păzi şi eu pe vegan.

— Ăsta-i un lucru foarte bun, Karagee. Are nevoie de protecţie.

Am pus cuţitele la loc, în trusă şi m-am îndreptat spre uşă.

— După cum ştii, vom pleca mâine dimineaţă la orele nouă. Voi avea la dispoziţie un convoi de skimmere pe terenul nr. 1 din complexul Oficiului.

— Da. Noapte bună, Karagee.

— …Şi spune-mi Conrad .

— Da.

Avea în mână un cuţit gata să-l arunce la ţintă. Am închis uşa şi m-am înapoiat pe coridor. În timp ce mergeam, am auzit în spatele meu un alt poc! , mult mai aproape decât primele. Şi pocnetul a răsunat ca un ecou în jurul meu, acolo, pe hol.

Pe când cele şase mari skimmeire zburau peste ocean înspre Egipt, mi-am îndreptat gândurile mai întâi către Kos şi Cassandra, apoi, adunându-mă cu oarecare greutate, le-am trimis înainte în ţara nisipurilor, la Nil şi la crocodilii mutanţi, ca şi la o seamă de faraoni morţi pe care unul dintre cele mai recente proiecte ale mele îi tulbura tocmai atunci. (“Pe aripi moi soseşte moartea, la cel ce pângăreşte…” etc.) Şi m-am gândit apoi la omenire, instalată cu chiu, cu vai, pe astrul-haltă Titan, angajată la Oficiul de Administrare a Pământului, înjosindu-se pe Taler şi Bakab, strecurându-se hoţeşte pe Marte şi trăind de azi pe mâine, pe Rylpah, Divbah, Titan şi alte vreo două duzini de lumi din Complexul Vegan. Pe urmă m-am gândit şi la vegani.