Roger Zelazny - Nemuritorul

Tipii ăştia cu piele albastră, cu nume nostime şi gropiţe ca nişte ciupituri de vărsat, ne-au adăpostit când ne-a fost frig şi ne-au hrănit atunci când ne-a fost foame. Da. Aceste fiinţe au apreciat faptul că posesiunile noastre coloniale de pe Marte şi Titan au suferit timp de aproape un secol de o bruscă izolare — după incidentul celor Trei Zile -, până când a fost elaborat un vehicul interstelar convenabil. Ca şi gărgăriţa bumbacului (după cura îmi spune Emmet), noi tocmai ne căutam un cămin, pentru că-l irosisem pe cel pe care l-am avut. Au apelat oare veganii la insecticid? Nu. Ca o rasă mai veche şi mai înţeleaptă ce sunt, ei ne-au permis să ne aşezăm în cuprinsul lumilor lor, să trăim şi să muncim în oraşele lor terestre şi maritime. Pentru că până şi o cultură atât de înaintată ca a veganilor are nevoie de o mână de lucru din genul celei cu degetul mare opozabil. O bună slugă în casă nu poate fi înlocuită cu maşini, după cum nu pot fi înlocuiţi nici supraveghetorii de maşini, grădinarii buni, pescarii oceanici, muncitorii care lucrează în condiţii de risc în mediul subteran sau de altă natură şi nici membrii trupelor artistice pentru desfătarea spectatorilor din speciile extraterestre. E drept că prezenţa terenurilor locuite de fiinţe umane reduce valoarea proprietăţilor vegane învecinate, pe urmă însă, oamenii înşişi compensează aceasta prin contribuţia lor la o mai mare bunăstare.

Acest gând m-a adus înapoi, pe Pământ. Veganii nu mai văzuseră niciodată până atunci o civilizaţie complet devastată, aşa că au fost fascinaţi de planeta noastră. Îndeajuns de fascinaţi ca să tolereze prezenţa pe Taler a guvernului nostru fantomă. Suficient ca să vină in excursii pe Pământ şi să vadă ruinele. Ba chiar destul de fascinaţi încât să cumpere proprietăţi pe Pământ şi să înfiinţeze staţiuni turistice. Există un anumit fel de fascinaţie pentru o planetă care este condusă la fel ca un muzeu. (Ce-a zis James Joyce despre Roma?) Oricum, Pământul mort încă mai aduce nepoţilor săi aflaţi în viaţă un venit mic, dar sigur, în fiecare an financiar al ciclului vegan. Aşa se explică prezenţa Oficiului, a lui Lorel, George, Phil şi a tuturor celorlalţi. Ba chiar şi a mea, într-un fel.

Departe, jos, oceanul era ca un covor albastru-cenuşiu pe care cineva îl trăgea de sub noi. Curând, fu înlocuit de culoarea întunecată a continentului. Ne grăbeam înainte, spre Noul Cairo.

Am aterizat în afara oraşului. Practic acolo nu exista pistă. Am aşezat pur şi simplu toate cele şase skimmere pe un teren gol, transformat de noi în aerodrom, şi l-am lăsat de pază pe George.

Vechiul Cairo este încă „fierbinte”, însă oamenii cu care se pot face afaceri locuiesc mai ales în Noul Cairo, aşa că pentru excursie lucrurile stăteau destul de bine. Myshtigo voia să vadă: moscheea Kait Bey din Oraşul Mort, care supravieţuire celor Trei Zile; cu toate acestea, a aranjat cu mine să-l dus cu skimmer-ul meu într-un zbor de mică viteză, la joasă înălţime, şi să-i dăm ocol de câteva ori, timp în care a observat-o cu atenţie şi a făcut fotografii. În materie de monumente, ceea ce el dorea neapărat să vadă erau însă piramidele, monumentele de la Luxor şi Karnak, Valea Regilor şi Valea Reginelor.

A fost bine că am văzut moscheea din aer. Forme întunecate alergau în dezordine sub noi, oprindu-se doar ca să arunce cu pietre spre aeronavă.

— Ce sunt ăştia? întrebă Myshtigo.

— Sunt „Cei fierbinţi”, am spus eu. Un fel de fiinţe umane. Diferă ca mărime, formă şi nimicnicie.

După ce-am dat ocol locului de câteva ori, el se declară satisfăcut şi ne-am întors la terenul de aterizare.

Coborând din nou, sub un soare strălucitor, am luat. măsuri de protecţie a ultimului skimmer şi am debarcat, traversând apoi o zonă în care porţiunile de nisip alternau, în proporţii egale, cu pavajul stricat. Alături de mine, din grup mai făceau parte doi însoţitori temporari pentru nevoile excursiei, Myshtigo, Dos Santos şi Peruca Roşie, Ellen, Hasan. Ellen se hotărâse în ultimul moment să-şi însoţească bărbatul în călătorie. Câmpuri de trestie de zahăr, zveltă şi strălucitoare se înălţau pe ambele laturi ale drumului. După un timp, le lăsasem în urmă şi treceam acum pe lângă clădirile joase de la periferia oraşului. Ici şi colo, câte un palmier făcea putină umbră. Doi copii cu ochi mari, căprui, se uitau după noi. Supravegheau o vacă slăbănoagă, cu şase picioare, care învârtea o uriaşă roată sakieh , ale cărei cupe scoteau apă din fântână. Era cam acelaşi mod străvechi de folosire a vacilor pentru acţionarea roţilor sakieh , cu deosebirea că vaca de acum lăsa mai multe urme de copite.

Supraveghetorul meu de zonă, Rameses Smith, ne întâmpină la han. Avea o statură impozantă, iar faţa sa aurie era străbătută de o reţea fină de riduri. Tristeţea tipică din ochii lui era repede alungată de un chicotit permanent.

Stăteam cu toţii în salonul mare al hanului şi beam bere, în timp ce-l aşteptam pe George. El urma să fie înlocuit de paznicii locali pe care-i trimisesem.

— Lucrările se desfăşoară normal, îmi spuse Rameses.

— Bine, am răspuns, încântat într-un fel că nu m-a întrebat nimeni despre ce fel de „lucrări” era vorba. Doream să le fac o surpriză.

— Cum se simte soţia şi ce mai fac copiii?

— Sunt bine cu toţii, ne asigură el.

— Şi cel mic?

— A scăpat cu bine, fără nici o problemă, zise el mândru. Mi-am trimis nevasta să nască în Corsica. Uite fotografia băiatului.

M-am prefăcut că o studiez cu atenţie şi-am exprimat obişnuitele laude pe care le aşteaptă un părinte.

— Apropo de fotografie, am zis eu în continuare, mai ai nevoie şi de alte materiale pentru filmare?

— Nu, avem tot ce ne trebuie. Acţiunea se desfăşoară aşa cum a fost prevăzut. Când doriţi să vizionaţi lucrarea?

— Imediat după ce vom mânca.

— Sunteţi musulman? ne întrerupse Myshtigo.

— Aparţin de religia coptă, răspunse Rameses fără să zâmbească.

— O, serios? Asta era o erezie monofizită, nu?

— Noi nu ne considerăm eretici, spuse Rameses.

Stăteam şi mă întrebam dacă noi, grecii, am procedat bine atunci când am răspândit logica într-o lume nefericită, în timp ce Myshtigo se lansase într-o prezentare amuzantă (pentru el) a ereziilor creştine.

Într-un acces de ciudă că trebuie să îndeplinesc funcţia de ghid, le-am notat pe toate în Jurnalul Excursiei. Ulterior, Lorel avea să-mi spună că este un document remarcabil şi bine redactat. Ceea ce nu face decât să arate în ce dispoziţie proastă trebuie să mă fi aflat în acele; momente. Am notat până şi amănuntul despre canonizarea accidentală a lui Buddha ca Sf. Josaphat, în secolul al XVI-lea. În cele din urmă, în timp ce Myshtigo stătea acolo şi-şi bătea joc de noi, am ajuns la concluzia că ar trebui fie să-l pocnesc, fie să-l fac să schimbe subiectul. Nefiind eu însumi creştin, această „comedie a erorilor” teologică, expusă de el, nu m-a atins la plexul religios. M-a deranjat însă că un membru al unei alte rase s-a ostenit atâta ca să facă cercetări din care să rezulte că suntem o adunătură de idioţi.

Reconsiderând acum lucrurile, îmi dau seama că am greşit. Succesul benzii video pe care-o făceam atunci (“lucrările” la care se referise Rameses) confirmă o ipoteză mai recentă de-a mea în legătură cu veganii: ei erau aşa de plictisiţi de ei înşişi, iar noi prezentam atâta noutate, încât au preluat asupra lor veşnicele noastre probleme populare, pe cele clasice, ca şi pe cele curente. S-au angajat în ample speculaţii în legătură cu cine a scris în realitate piesele lui Shakespeare, dacă Napoleon a murit sau nu cu adevărat pe insula Sf. Elena, cine au fost primii europeni care au pus piciorul în America de Nord, dacă în cărţile lui Charles Fort se arată că Pământul ar fi fost vizitat de o rasă inteligentă necunoscută lor, şi aşa mai departe. Casta înaltă din societatea vegană devorează de asemenea şi dezbaterile noastre teologice medievale. Amuzant…