Roger Zelazny - Nemuritorul

— Ai terminat de scris elegia mea? l-am întrebat.

— Încă mai lucrez la ea.

— Îmi tot spui asta de douăzeci de ani. Aş vrea să te grăbeşti, ca s-o pot citi…

— Aş putea să-ţi arăt unele foarte frumoase… A lui Lorel, a lui George, chiar şi una pentru Dos Santos. Şi mai am în dosare tot felul de elegii în alb — adică din acelea gata scrise şi la care mai completezi doar nişte elemente specifice — pentru notabilităţi mai mărunte. A ta reprezintă, totuşi, o problemă.

— Cum aşa?

— Trebuie s-o ţin mereu la zi. Tu mergi continuu înainte, într-un mod neprevăzut. Trăieşti, faci diverse, lucruri…

— Eşti împotrivă?

— Majoritatea oamenilor au bunul simţ să lucreze jumătate de secol, după care se potolesc. Elegiile lor nu prezintă nici o problemă. Am dulapuri întregi pline cu ele. Mi-e teamă însă că a ta va fi un lucru de ultim minut şi cu sfârşit neprevăzut. Mie nu-mi place să lucrez în acest mod. Prefer să deliberez o perioadă de mai mulţi ani, să evaluez cu grijă viaţa unei persoane — nu sub presiune. Voi, cei care duceţi o viaţă ca în baladele populare, îmi daţi bătaie de cap. Cred că încercaţi să mă forţaţi să vă scriu o epopee, iar eu sunt prea bătrân pentru aşa ceva. Uneori mă apucă somnul.

— Cred că eşti nedrept, i-am spus. Unii oameni ajung să-şi citească elegiile, iar eu chiar m-am oprit asupra câtorva poante bune, în versuri.

— Ei bine, simt că elegia ta va fi gata nu peste mult timp, remarcă el. Voi încerca să-ţi trimit la timp un exemplar.

— Serios? De unde izvorăşte acest simţământ?

— Cine poate izola sursa unei inspiraţii?

— Spune-mi tu.

— Ideea mi-a venit pe când meditam. Eram pe cale să compun o odă pentru vegan — desigur, aşa, ca un simplu exerciţiu — şi m-am pomenit gândind: „Curând o voi termina şi pe-a grecului”. (După un moment, continuă:) Conceptualizează acest lucru: tu însuţi ca şi cum ai fi doi oameni, fiecare mai înalt decât celălalt.

— S-ar putea realiza dacă aş sta în faţa unei oglinzi şi mi-aş muta greutatea de pe un picior pe altul. Eu am un picior mai scurt. Deci îl conceptualizez. Acuma ce mai urmează?

— Nimic. Nu abordezi cum trebuie aceste lucruri.

— Este o tradiţie culturală împotriva căreia nu am fost niciodată imunizat cu succes. Cum sunt nodurile şi caii: Gordia, Troia. Tu ştii. Noi ne furişăm.

Rămase tăcut, cât am mai făcut vreo zece paşi.

— Deci, cum e, pană sau plumb? am întrebat eu.

— Ce-ai spus?

— Este ghicitoarea pe care-o pune un kallikanzaros.

Alege una dintre variante.

— Pană?

— Ai greşit.

— Şi dacă spuneam „plumb”…?

— Ha, ha! N-aveţi decât o şansă. Răspunsul corect este acela pe care-l vrea kallikanzaros-ul. Voi pierdeţi.

— Pare puţin cam arbitrar.

— Aşa sunt kallikanzaros-ii. Este o subtilitate mai degrabă grecească decât orientală. De asemenea, mai puţin de nepătruns. Asta pentru că viaţa ta depinde adesea de răspuns, iar kallikanzaros-ul vrea de cele mai multe ori ca tu să pierzi.

— Şi de ce?

— Întreabă-l pe următorul kallikanzaros pe care-ai să-l întâlneşti, dac-o să mai ai această şansă. Ei sunt spiritele rele.

Ajungând pe strada căutată, am pornit de-a lungul ei.

— Cum se face c-ai ajuns aşa, dintr-o dată, să te interesezi iarăşi de Radpol? mă întrebă el. A trecut multă vreme de când ai plecat de la noi.

— Am plecat la momentul potrivit şi tot ce mă interesează acum este dacă instituţia asta îşi revine la viaţă, ca în vremurile de altădată. Hasan apare la suprafaţă pentru că el face întotdeauna predarea, dar eu vreau să ştiu ce se află în colet.

— Eşti îngrijorat că te-au descoperit?

— Nu. S-ar putea să fie neplăcut, dar mă îndoiesc că s-ar ajunge la un dezastru.

Royal apăru în faţa noastră şi am intrat. Am mers direct la apartament. Pe când păşeam pe dalele din hol, Phil, într-o criză de conştiinţă, remarcă:

— Iar mă amestec.

— Asta cam aşa-i.

— Okay. Unul îţi dă zece, tu nu afli nimic.

— Aici nu te pot combate. Probabil că ai dreptate.

Am bătut la uşa din lemn de culoare închisă.

— Bună! am zis eu, când s-a deschis.

— Intraţi, intraţi!

Şi-am intrat. Mi-au trebuit zece minute ca să aduc vorba despre lovitura suportată de beduin, pentru că Perucă Roşie era acolo şi-mi tot distrăgea atenţia cu alte lucruri.

— Bună dimineaţa! spuse ea.

— Bună seara! i-am răspuns.

— Ce mai e nou în lumea artelor?

— Nimic.

— Dar în cea a mormintelor?

— Nimic.

— Nici la arhive?

— Nici.

— Ce muncă interesantă trebuie să ai!

— I s-a făcut o publicitate excesivă şi a fost prezentată în culori deosebit de luminoase de către unii romantici de la Oficiul de Informaţii. De fapt, Întreaga noastră activitate se reduce la căutarea, restaurarea şi conservarea înregistrărilor şi obiectelor pe care omenirea le-a lăsat împrăştiate pe tot Pământul.

— Un fel de culegători de gunoaie culturale?

— Cam aşa ceva. Cred că este corect spus.

— Şi de ce?

— Ce anume?

— De ce faceţi asta?

— Trebuie s-o facă cineva şi pe-asta, pentru că e vorba de un gunoi cultural. Merită să fie strâns. Eu îmi cunosc gunoaiele mai bine decât oricare altul de pe Pământ.

— Eşti un om caro lucrează cu dăruire, dar în acelaşi timp modest. Asta e bine.

— Pe deasupra, când am cerut eu postul nu erou prea mulţi candidaţi dintre care să poată fi ales cineva, iar eu ştiam unde se află o mare parte a acestui gunoi. Îmi oferi ceva de băut, sorbi şi ea o înghiţitură din paharul propriu şi mă întrebă:

— Încă mai sunt pe-aici?

— Cine? am întrebat eu.

— Divinity Incorporated . Vechii zei, aşa cum e Angelsou. Credeam că au plecat cu toţii de pe Pământ.

— Nu, n-au plecat. Simplul fapt că majoritatea dintre ei seamănă cu noi, nu înseamnă că acţionează la fel. Când omul a plecat, nu s-a oferit să-i ia şi pe ei, iar zeii au mândria lor. Şi-apoi, poate c-au trebuit să rămână, în conformitate cu ceea ce se numeşte ananke , adică destinul-moarte. Nimeni nu e mai presus de el.

— Ca progresul?

— Da. Dar fiindcă veni vorba de progres, cum mai evoluează Hasan? Ultima dată când l-am văzut, se oprise complet.

— E pe-aici. Mare şi tare. Are căpăţâna groasă. N-a păţit nimic.

— Dar unde se află?

— La etaj, pe stânga. În camera Jocurilor.

— Cred c-am să mă duc să-i prezint compasiunea mea. Mă scuzi?

— Te scuz, zise ea, mişcând aprobator din cap şi plecând să asculte ce vorbea Dos Santos cu Phil. Phil, bineînţeles, s-a bucurat că-i vin întăriri.

Nimeni nu mă băgă în seamă când am plecat.

Camera Jocurilor se afla la celălalt capăt al coridorului destul de lung. Când m-am apropiat, am auzit un poc! , urmat de o tăcere şi apoi de un alt poc!

Am deschis uşa şi am aruncat o privire înăuntru.

Era singurul ins din încăpere. Stătea cu spatele la mine, dar când a auzit uşa s-a întors fulgerător. Purta un halat lung, purpuriu şi în mâna dreaptă ţinea un cuţit în echilibru. Pe cap avea un pansament mare, în partea dinspre ceafă.

— Bună seara, Hasan!

Lângă el se găsea o presă de cuţite pe care le arunca într-o ţintă fixată pe peretele din faţă. Două cuţite erau deja înfipte în ţintă, unul chiar în centru, iar celălalt ia vreo cincisprezece centimetri mai la dreapta.