Roger Zelazny - Nemuritorul

— În legătură ou cartea dumneavoastră, Srin Shtigo…, l-am întrerupt eu.

La auzul formulei onorifice, se opri din vorbit.

— Da? răspunse el.

— Impresia mea, am zis, este că pentru moment nu doriţi s-o discutaţi mai pe larg. Eu respect, desigur, acest simţământ, însă asta mă pune într-o postură oarecum neplăcută în calitate de organizator al acestei excursii. (Amândoi ştiam că ar fi trebuit să-l întreb în particular, mai ales după răspunsul pe care i-l dăduse lui Phil la recepţie, însă mă simţeam cârcotaş şi doream s-o ştie. Pe de altă parte, doream să abat discuţia pe un alt făgaş). Sunt curios, i-am spus eu deci, dacă această carte va fi în primul rând o relatare despre locurile pe care le vizităm, sau dacă aţi dori ajutor spre a vă îndrepta atenţia asupra unor condiţii locale speciale, de orice fel — să zicem, chestiuni politice sau culturale curente.

— Mă interesează în primul rând să scriu un jurnal descriptiv al călătoriei, spuse el, însă ţi-aş fi recunoscător dacă pe parcurs mi-ai putea oferi şi comentariile dumitale. Am considerat că această sarcină îţi aparţine oricum. Fapt este că eu am doar o idee generală despre tradiţiile şi problemele curente ale Pământului şi că acestea nu mă preocupă prea mult.

Dos Santos, care în timp ce ni se pregătea masa se plimba de colo-colo şi fuma, se opri brusc şi zise:

— Srin Shtigo, ce părere aveţi despre mişcarea returnistă? Priviţi cu simpatie scopurile noastre? Sau consideraţi totul drept un lucru mort?

— La ultima problemă, răspunsul este da, zise el. Cred că atunci când cineva este mort, singura obligaţie este de-a i se face funeraliile. Vă respect ţelurile, dar nu văd cum puteţi spera în realizarea lor. De ce oare oamenii voştri ar trebui să renunţe la securitatea de care se bucură acum, pentru a reveni în acest loc? Majoritatea celor din generaţia actuală nu au văzut niciodată Pământul decât pe video şi trebuie să recunoaşteţi că benzile respective nu sunt documente prea încurajatoare.

— Eu nu sunt de acord cu dumneavoastră şi consider că atitudinea de care daţi dovadă este profund aristocratică.

— Aşa şi trebuie să fie, replică Myshtigo.

George sosi cam în acelaşi moment în care începură să fie aduse tăvile cu mâncare. Chelnerii se apucară să-i servească pe oaspeţi.

— Eu prefer să mănânc singur la o masă, zise Dos Santos unui chelner.

— Te afli aici la cererea ta, l-am atenţionat eu.

Se opri la jumătatea drumului şi aruncă o privire scurtă către Perucă Roşie, care întâmplător stătea la dreapta mea. Mi s-a părut că observ o mişcare abia perceptibilă a capului femeii, mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta. Faţa lui Dos Santos se împodobi cu un zâmbet abia schiţat, în timp ce se înclina uşor.

— Iertaţi-mi temperamentul latin, se scuză el. N-ar trebui să mă aştept să convertesc pe cineva la returnism în numai cinci minute; pe de altă parte, mi-a fost întotdeauna greu să-mi ascund simţămintele.

— Asta cam aşa e, remarcă cineva.

— Mi-e foame, am schimbat eu vorba.

Dos Santos se aşeză în faţa noastră, lângă George.

— Ia uitaţi-vă la Sfinx, zise Perucă Roşie arătând spre o gravură agăţată pe peretele din faţă; vorba lui intervine după lungi perioade de tăcere, presărată fiind cu câte-o ghicitoare. Vechi de când lumea. Şi foarte respectat. Senil, fără îndoială. Tace şi aşteaptă. Ce-o fi aşteptând? Cine ştie?… Spuneţi-mi, Srin Shtigo, gusturile dumneavoastră artistice includ şi piesele monolitice?

— Câteodată, remarcă el din stânga mea.

Dos Santos privi repede peste umăr, apoi se uită din nou la Diane. Nu spuse nimic.

Am rugat-o pe Perucă Roşie să-mi dea sarea, ceea ce a şi făcut. Tare-aş mai fi vrut să i-o răstorn în creştet şi s-o fac să stea în aşa fel încât s-o pot studia în tihnă, dar m-am abţinut; am folosit sarea pentru cartofi.

Mai bine să ne uităm la Sfinx!

Soare la zenit, umbre scurte, arşiţă — aceasta era atmosfera. N-am vrut să stric peisajul cu automobile de deşert sau cu skimmere , aşa că am hotărât să mergem pe jos. Fiindcă nu trebuia să ne deplasăm prea departe, am făcut un mie ocol, vrând să obţin efectul scontat.

Am parcurs cam o milă, când urcând, când coborând. Ca să evit pauzele plictisitoare, i-am confiscat lui George plasa de prins fluturi, ori de câte ori treceam pe lângă pâlcurile de trifoi de pe marginea drumului.

Era ca şi cum ne-am fi întors înapoi în timp — cu păsări strălucitoare trecând în zbor pe lângă noi („craa!”, „craa!”) şi două-trei cămile profilate pe orizont ori de câte ori urcam pe vreun dâmb. (Profilurile cămilelor apăreau ca trasate cu cărbunele, dar cui îi păsa de asta? Nici măcar altor cămile, oricum, nu prea mult. Dezgustătoare animale…). O femeie tuciurie, mică de statură, trecu pe lângă noi purtând pe cap un ulcior ţuguiat. Myshtigo o remarcă şi el, înregistrând faptul pe „secretarul de buzunar”. I-am adresat femeii câteva cuvinte de salut, însoţindu-le cu o înclinare a capului. Femeia răspunse ia salut, dar, desigur, nu clătină din cap. Ellen, deja udă de transpiraţie. Îşi făcea vânt cu un triunghi mare din pene verzi; Perucă Roşie mergea dreaptă, cu broboane de transpiraţie pe buza de sus şi ochii ascunşi în spatele unor ochelari fumurii, care-şi închiseseră culoarea la maximum. In cele din urmă am ajuns la destinaţie. Urcarăm De ultimul dâmb.

— Priviţi, spuse Rameses.

— Madre de Dios!, exclamă Dos Santos.

Hasan se mulţumi doar să mormăie. Perucă Roşie se îndreptă repede spre mine, apoi se întoarse. Nu-i puteam citi nimic pe chip din cauza ochelarilor fumurii. Ellen continua să-şi facă vânt cu evantaiul.

— Ce fac ăia acolo? întrebă Myshtigo. Era pentru prima dată când îl vedeam surprins de-adevăratelea.

— Ce să facă? Demolează marea piramidă a lui Cheops, am spus eu.

— De ce? se interesă Perucă Roşie, după un timp.

— Păi, am zis, aici e lipsă de materiale de construcţie, dat fiind că vechiul Cairo a devenit radioactiv; drept urmare, oamenii îşi procură cele necesare sfărâmând în bucăţi acel vechi corp geometric pe care-l vedeţi.

— Dar profanează un mormânt închinat gloriei trecute a rasei umane! exclamă Perucă Roşie.

— Nimic nu-i mai ieftin decât gloria trecută, am remarcat eu. Ceea ce ne preocupă acum e prezentul, şi în momentul de faţă ei au nevoie de materiale de construcţii.

— De când se întâmplă treaba asta? întrebă Myshtigo dintr-o suflare.

— Am început demolarea acum trei zile, zise Rameses.

— Ce vă îndreptăţeşte să faceţi o asemenea faptă?

— Vă asigur, Srin, că acest lucru a fost aprobat de către Departamentul pentru Arte, Monumente şi Arhive din cadrul Oficiului de Administrare a Pământului.

Myshtigo se întoarse spre mine, cu ochii săi ca de chihlimbar cuprinşi de o strălucire ciudată.

— Dumneata! exclamă el.

— Da, eu! am confirmat. Eu sunt comisarul acestui departament — e foarte corect.

— Şi cum se face că despre această acţiune n-a mai auzit nimeni?

— Pentru că acum foarte puţină lume mai vine pe-aici, i-am explicat, ceea ce este un alt motiv serios de demolare a acestei construcţii. În zilele noastre, puţini se mai uită la ea. Am competenţa necesară ta să aprob o asemenea acţiune.

— Dar eu am venit dintr-o altă lume ca să văd piramida!

— Atunci uită-te repede, pentru că în scurt timp n-ai s-o mai vezi, i-am replicat.