Roger Zelazny - Nemuritorul

Am blocat, cu aceeaşi mână dreaptă, capul ce cobora. Degetele mele apucară maxilarul inferior şi-l ţinură in loc, împiedicând capul să înainteze. Spirala cea mare mi se strânse în jurul mijlocului, chiar cu mai multă putere decât o făcuse golemul mai înainte. Capul se trase apoi într-o parte, desprinzându-se de mâna mea, după care coborî iarăşi, cu fălcile larg deschise. La rândul lui, Myshtigo se zbătea, iar mişcările sale trebuie să-l fi iritat pe animal, încetinindu-i puţin asaltul, lucru de care am profitat pentru ultima mea acţiune de apărare. Am vârât mâinile în gura animalului şi i-am depărtat fălcile. Cerul gurii îi era cleios şi palma începu să-mi alunece uşor. Am apăsat în jos falca inferioară, cât am putut de tare. Gura i se mai deschise încă vreo zece centimetri şi păru să rămână blocată aşa.

Pe urmă am încercat să mă trag înapoi, să-l fac să mă lase, dar spiralele lui ne ţineau prea strâns şi nu mă puteam depărta suficient. El ba slăbea, ba întărea strânsoarea, în timp ce-şi retrăgea capul. Am reuşit totuşi să-mi asigur o poziţie mai fermă, în genunchi. Myshtigo zăcea făcut ghem, la mai puţin de doi metri de mine. Mâna dreaptă îmi mai alunecă puţin, aproape de punctul unde mi-aş fi pierdut puterea de a mai face ceva.

Atunci am auzit un urlet. Aproape imediat am simţit cum animalul tremură. Am profitat de slăbiciunea lui de-o secundă şi mi-am smuls mâinile din strânsoare. A urmat un scrâşnet din dinţi îngrozitor, apoi contracţia finală. Pentru moment, mi-am pierdut cunoştinţa.

Am început apoi să lupt ca să mă eliberez din strânsoare. Suliţa lucioasă de lemn, care-l străpunsese pe boadil, îi fura încetul cu încetul viaţa, mişcările lui devenind mai curând spasmodice decât agresive. Zvârcolirile boadilului m-au trântit la pământ încă de două ori, dar, în cele din urmă l-am eliberat pe Myshtigo şi ne-am tras mai încolo, să vedem cum moare bestia. A durat ceva până când totul s-a terminat.

Hasan rămăsese pe loc, în picioare, cu faţa lipsită de orice expresie. Suliţa assagai , cu care se antrenase atât de mult, îşi făcuse treaba. Când George a disecat animalul, am aflat că suliţa trecuse la cinci centimetri de inimă, secţionând o arteră. Apropo, avea două duzini de picioare, repartizate (după cum era de aşteptat), egal pe fiecare parte.

Dos Santos stătea lângă Hasan, iar Diane lângă Dos Santos. Se aflau acolo şi toţi ceilalţi din tabără.

— Frumos lucrat, am constatat eu. O lovitură perfectă. Mulţumesc!

— A fost o nimica toată, replică Hasan.

A fost o nimica toată, spusese el. Nimic altceva decât o lovitură de moarte dată presupunerii mele că el ar fi defectat golemul. Dacă Hasan încercase atunci să mă ucidă, de ce m-ar fi salvat acum din strânsoarea boadilului? În afară doar de cazul când ceea ce-mi spusese atunci, la Port, era adevărul gol-goluţ — adică faptul că fusese angajat să asigure protecţia veganului. Dacă aceasta era misiunea lui principală, iar uciderea mea doar una secundară, el trebuise acum să mă salveze, ca un produs secundar al apărării vieţii lui Myshtigo. Dar pe urmă… O, Doamne! S-o lăsăm baltă.

Am luat o piatră şi-am aruncat-o cât am putut de departe, apoi încă una.

Skimmerul nostru era planificat să aterizeze în tabără a doua zi, urmând ca apoi să decolăm spre Atena, unde aveam să ajungem după o scurtă oprire în Noul Cairo, ca să-i lăsăm pe Rameses şi pe ceilalţi trei. Mă bucuram să plec din Egipt, cu mucegaiul şi praful şi zeităţile sale moarte, jumătate oameni, jumătate animale. Mă săturasem deja de acest loc.

Apoi sosi un mesaj de la Phil, din Port-au-Prince, iar Rameses mă chemă în cortul unde se afla staţia de radio.

— Da, am spus eu, vorbind în faţa microfonului.

— Conrad, aici e Phil. Tocmai am scris o elegie pentru Cassandra şi aş vrea să ţi-o citesc. Chiar dacă n-am întâlnit-o niciodată, te-am auzit vorbind de ea şi i-am văzut fotografia, aşa că socot că am făcut o treabă foarte bună…

— Te rog, Phil, n-am nici un chef acum de consolări poetice. Poate altă dată…

— Să ştii că n-am făcut-o după un model prestabilit, pe care doar îl completezi cu datele de actualitate. Ştiu că acest gen de elegii nu-ţi plac şi, într-un fel, nici nu te condamn pentru asta.

M-am întins spre comutator, dar mâna mea a şovăit o clipă, dând în schimb peste ţigările lui Rameses.

— Bine, dă-i bătaie! Te-ascult.

Şi el se apucă de citit, dându-mi prilejul să constat că nu făcuse o treabă tocmai proastă. Îmi mai amintesc doar o mică parte din această elegie. Reţin stilul clar şi concis al formulărilor ce veneau din celălalt capăt al lumii şi mă revăd stând acolo, rănit la trup şi la suflet, ascultându-l pe Phil. El descria virtuţile nimfei după care plecase Poseidon şi pe care o pierduse în favoarea fratelui său, Hades. Toate elementele erau chemate să-şi unească glasul într-un bocet general. Şi pe când el vorbea, revedeam cu ochii minţii cele două luni fericite pe care le petrecusem pe insula Kos, ignorând complet tot ce mi se întâmplase după aceea. Mă vedeam stând alături de Cassandra la bordul lui Vanitie , navigând cu ajutorul velelor spre insuliţa unde luam masa la iarbă verde, într-un crâng pe jumătate sfânt, unde ne bălăceam în apă şi stăteam întinşi la soare unul lângă altul, ţinându-ne de mână fără să spunem un cuvânt. Stăteam în bătaia razelor soarelui ca într-o caldă şi blândă cascadă de lumină ce cobora peste sufletele noastre aprinse şi goale, acolo, pe plaja nesfârşită, dând ocol micii împărăţii şi întorcându-se mereu la noi.

Dar el termină de citit, îşi drese glasul de câteva ori şi insula se scufundă, luând cu ea o parte din mine şi lăsându-mă aşa cum eram de fapt acum.

— Mulţumesc, Phil, am spus eu. A fost foarte frumos.

— Sunt încântat că ţi-a plăcut, răspunse el, după care adăugă: După-amiază plec la Atena şi aş vrea să fiu cu tine pe această porţiune a excursiei voastre, dacă n-ai nimic împotrivă.

— Desigur, am răspuns. Pot, totuşi, să ştiu de ce?

— Am hotărât că trebuie să mai văd o dată Grecia. Pentru că şi tu te duci acolo, lucrurile ar putea să mai pară un pic aşa cum erau ele altă dată. Aş vrea să arunc o ultimă privire asupra unora dintre Locurile Vechi.

— O spui de parcă s-ar apropia sfârşitul.

— Păi… Am cam epuizat posibilităţile pe care le oferă tratamentul S-S de prevenire a îmbătrânirii. Am început să simt că maşinăria dă semne c-ar vrea să se oprească. S-ar putea să mai întorc ceasul de câteva ori, dar tot atât de bine s-ar putea să nu. Oricum, vreau să revăd Grecia şi simt că asta-i ultima mea şansă.

— Sunt sigur că te-nşeli. Te informez însă că mâine seară, pe la opt, vom lua masa cu toţii la Garden Altar.

— Perfect. Ne vedem acolo.

— S-a făcut!

— La revedere, Conrad.

— La revedere.

M-am dus să fac un duş, după care m-am frecţionat cu o pomăda şi mi-am pus haine curate. Încă mă mai durea în câteva locuri, dar cel puţin mă simţeam curat. Pe urmă m-am dus la vegan, care tocmai terminase de făcut acelaşi lucru şi m-am uitat urât la el.

— Te rog să mă corectezi dacă greşesc, am zis, dar unul din motivele pentru care-ai vrut să mă faci să trec prin acest spectacol este acela că eu posed o mare capacitate de supravieţuire. Aşa-i, sau nu?

— Aşa e.

— Până acum mi-am dat toată silinţa ca acest potenţial să nu rămână doar o simplă posibilitate, ci să fie folosit în mod activ pentru promovarea bunăstării generale.