Roger Zelazny - Nemuritorul

— Ştii bine că nu. E prietenul tău şi nu ţi-ar trăda încrederea.

— Mai ai şi alte indicii asupra identităţii mele, în afara faptului că Hasan a pronunţat un nume la întâmplare?

— Nu s-a păstrat nici un document care să conţină o descriere a lui Karaghiosis. Ai fost foarte minuţios.

— Perfect, atunci. Du-te şi lasă-mă în pace.

— Nu, te rog.

— Hasan a încercat să mă ucidă.

— Da, probabil şi-a închipuit că este mai uşor să te ucidă, decât să încerce să te ţină deoparte. În plus, ştie mai multe despre tine decât ştim noi.

— Atunci de ce ne-a salvat azi din strânsoarea boadilului , pe mine şi pe Myshtigo?

— Prefer să nu comentez.

— În cazul ăsta, las-o baltă.

— Nu, am să-ţi spun… Suliţa assagai a fost singurul lucru pe care l-a avut la îndemână. El încă nu ştie s-o folosească bine. Dar nu intenţiona să-l lovească pe boadil .

— Oh…

— Şi nici pe tine! Bestia se zvârcolea prea mult. Hasan dorea să-l ucidă pe vegan şi-ar fi spus, pur şi simplu, că încercase să vă salveze pe amândoi, folosind singurul mijloc de care dispunea, dar că s-a întâmplat un accident îngrozitor. Din nefericire, n-a fost nici un accident îngrozitor. Căci n-a nimerit ţinta.

— De ce nu l-a lăsat pur şi simplu pe boadil să-l ucidă?

— Pentru că tu îţi puseseşi deja mâinile pe animal. I-a fost teamă că ai fi putut să-l salvezi pe vegan. El se teme de mâinile tale.

— E bine de ştiut. Va continua să mai încerce, chiar dacă eu refuz să cooperez?

— Mi-e teamă că da.

— Asta nu-i bine deloc, scumpo, pentru că eu n-am să permit una ca asta.

— N-ai să-l opreşti. Şi nici noi n-o să anulăm comanda. Chiar dacă eşti Karaghiosis şi chiar dacă ai fost lovit de soartă — iar compătimirea mea pentru tine se revarsă până dincolo de orizont — Hasan nu va putea fi oprit, nici de tine, nici de mine. El este Asasinul. N-a dat greş niciodată.

— Nici eu.

— Ba da, ţie ţi s-a întâmplat. Tu tocmai ai trădat Radpol-ul, şi Pământul, şi tot ceea ce înseamnă cât de cât ceva.

— Eu mă conduc după propriile mele păreri, femeie. Vezi-ţi de treabă.

— Nu pot.

— Şi de ce, mă rog?

— Dacă nu ştii, atunci Karaghiosis este cu adevărat prostul, măscăriciul, silueta dintr-un spectacol de umbre.

— Un om numit Thomas Carlyle a scris cândva despre eroi şi cultul eroilor. Şi el a fost un nătărău. A crezut că există asemenea creaturi. Eroismul e numai o problemă de circumstanţă şi de promptitudine.

— Uneori intră în scenă şi idealurile.

— Ce este un ideal? Fantoma unei fantome, asta-i tot.

— Te rog să nu-mi spui mie asemenea lucruri…

— Trebuie, pentru că acesta este adevărul.

— Minţi, Karaghiosis.

— Ba nu, iar dacă o fac, e ca totul să fie mai bine, fato!

— Sunt destul de bătrână să pot fi bunica oricui, cu excepţia ta, aşa că nu-mi spune mie fată. Ştii că părul meu e de fapt o perucă?

— Da.

— Dar că m-am îmbolnăvit cândva de o boală vegană şi că de-aceea trebuie să port perucă, ştii?

— Nu. Îmi pare foarte rău. Asta nu ştiam.

— În tinereţe, cu mult timp în urmă, am lucrat într-o staţiune vegană. Eram damă de consumaţie. N-am uitat niciodată horcăitul plămânilor lor oribili înfiorându-mi pielea şi nici contactul cu carnea lor de culoarea cadavrelor. Îi urăsc, Karaghiosis, aşa cum numai unul ca tine ar putea să înţeleagă — unul care-a urât puternic, din toată fiinţa lui.

— Îmi pare rău, Diane. Regret că încă suferi. Dar eu nu sunt pregătit, deocamdată, să fac vreo mişcare. Nu mă forţa.

— Eşti Karaghiosis?

— Da.

— Atunci sunt satisfăcută… Într-un fel.

— Însă veganul va trăi.

— Vom vedea.

— Da, vom vedea. Noapte bună.

— Noapte bună, Conrad.

M-am ridicat, am lăsat-o unde era şi m-am întors la cortul meu. Mai târziu, în noaptea aceea, a venit la mine. S-a auzit foşnetul foii de cort, apoi al lenjeriei de pat, şi iat-o acolo. Iar când voi fi uitat toate celelalte lucruri în legătură cu Diane — roşul perucii şi „v”-ul întors dintre ochii ei, fălcile strânse, vorba sacadată, micile sale gesturi specifice, corpul fierbinte ca miezul unei stele şi ciudata acuză aruncată de către ea omului care-aş fi putut fi — îmi voi aduce aminte atât: că a venit la mine atunci când aveam nevoie de ea, şi că a fost caldă, şi moale, şi că a venit la mine…

A doua zi dimineaţă, aveam de gând ca după micul dejun să-l caut pe Myshtigo, însă m-a găsit el primul. Eram pe malul fluviului si discutam cu cei ce urmau să se ocupe de felucă.

— Conrad, îmi spuse el cu blândeţe, pot să stau de vorbă cu dumneata?

Am dat din cap afirmativ şi-am făcut semn către un şanţ.

— Să mergem încolo. Aici am terminat.

Şi-am pornit la pas. După un minut, el începu:

— Ştii că în lumea mea există mai multe sisteme de disciplină a minţii, sisteme care ocazional dau naştere la capacităţi extrasenzoriale…

— Am auzit şi eu, i-am răspuns.

— Majoritatea veganilor, într-un moment sau altul, sunt expuşi la aşa ceva. Unii manifestă chiar şi aptitudini în această privinţă. Mulţi, nu. Totuşi, majoritatea dintre noi avem un simţ al paranormalului, o recunoaştere a modului său de operare.

— Da?

— Eu, personal, nu sunt telepat, dar îmi dau seama că tu ai această calitate, pentru că în noaptea trecută ai folosit-o asupra mea. Am simţit asta. Este un lucru foarte neobişnuit printre voi, din care cauză nu am anticipat gestul şi nu mi-am luat măsuri de contracarare. De asemenea, m-ai „lovit” la momentul potrivit. Ca urmare, mintea mea a rămas deschisă în faţa ta. Trebuie să ştiu cât de mult ai aflat!

E clar deci că a fost ceva extrasenzorial, legat de acele suprapuneri de imagini-viziuni. Tot ce conţineau ele de regulă erau aşa-zisele percepţii imediate ale subiectului, plus o privire asupra gândurilor şi sentimentelor din vorbele pe care le rostea acesta — şi pe care eu, uneori, le receptam prost. Întrebarea lui Myshtigo îmi arăta că el cunoaşte amploarea percepţiilor mele. Auzisem că unii vegani, profesionişti în amestecarea sufletului, puteau să-şi facă drum chiar până în subconştient. Am hotărât deci să merg la cacealma.

— Îmi dau seama că nu te ocupi doar cu scrierea unei simple cărţi de călătorie, am spus eu, fără a primi vreun răspuns. Din nefericire, am continuat, nu sunt singurul la curent cu acest lucru, ceea ce face să te afli în mare primejdie.

— De ce? se interesă el, brusc.

— Poate că se-nşeală ei, am aruncat eu momeala.

Scutură din cap.

— Cine sunt ei?

— Îmi pare rău…

— Dar am nevoie să ştiu!

— Încă o dată, îmi pare rău. Dacă vrei să renunţi, te pot duce chiar azi înapoi, la Port-au-Prince.

— Nu, nu pot face asta. Trebuie să-mi urmez calea. Cum să procedez?

— Dă-mi mai multe detalii asupra problemei, iar eu am să-ţi fac unele sugestii.

— Nu. Deja ştii prea multe… Deci acesta trebuie să fie adevăratul motiv al prezenţei aici a lui Donald Dos Santos, spuse el repede. Dos Santos e un moderat. Aripa activă a Radpol-ului trebuie să fi aflat ceva despre asta şi, cum spuneai, s-o fi înşelat în aprecieri. El trebuie să cunoască pericolul. Poate c-ar fi bine să mă duc şi să…

— Nu, l-am întrerupt. Nu cred c-ar fi bine. N-ar aduce nici o schimbare reală. Şi, oricum, ce i-ai povesti?