Roger Zelazny - Nemuritorul

Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Trecând în sus, pe Leoforos Amalias, pe lângă Poarta lui Adrian, şi lăsând în urmă Olimpionul, încă nu ştiam care urma să fie hotărârea. Diane luase legătura cu Radpol-ul, dar până în acel moment nu se primise nici un răspuns. Peste treizeci şi şase de ore urma să plecăm în zbor de la Atena la Lamia, iar de acolo mai departe, pe jos, prin zone cu copaci noi şi ciudaţi, având frunze lungi, palide, cu nervurile roşii, apoi printre pâlcuri de viţă agăţătoare şi de alte plante cu ramificaţii aeriene, prin locurile pe unde îmboboceşte floarea-vampir, apoi şi mai departe, traversând câmpii însorite, urcând pe cărările întortocheate ale caprelor de munte, printre stânci înalte şi coborând în văi adânci ori trecând pe lângă mănăstiri ruinate. Era o treabă de om smintit, dar aşa dorise Myshtigo. Pentru simplul fapt că eu mă născusem în acele locuri, îşi închipuia că el va fi în siguranţă. Am încercat să-i spun despre animalele sălbatice, despre canibalii din tribul Kouretes care hălăduiau pe-acolo. Dar el voia să fie aidoma lui Pausanias şi să vadă totul mergând pe jos. Okay, atunci, am hotărât eu, dacă Radpol-ul nu-i face de petrecanie, o să-i facă fauna.

Dar, pentru mai multă siguranţă, m-am dus la cel mai apropiat Oficiu Poştal al Guvernului Terestru, unde am obţinut un permis de duel şi mi-am plătit taxa de deces. Pot să fiu şi cinstit în asemenea treburi, mi-am zis, date fiind poziţia mea de comisar şi toate celelalte circumstanţe.

Dacă Hasan trebuia să moară, măcar să-l omor eu, cu toate formele legale.

De pe trotuarul celălalt, am auzit un sunet de buzuki răzbătând dintr-o cafenea sărăcăcioasă. Parţial pentru că aşa doream şi parţial pentru că aveam sentimentul că cineva mă urmăreşte, am traversat strada şi-am intrat în local. M-am aşezat la o măsuţă de unde puteam să fiu cu ochii pe uşă dar, în acelaşi timp, să stau cu spatele la perete, am comandat cafea turcească şi un pachet de ţigări, după care-am rămas gânditor, ascultând cântece despre moarte, exil, dezastre, ca şi despre veşnica infidelitate a femeilor şi bărbaţilor.

Pe dinăuntru, localul era şi mai mic decât părea pe dinafară; avea tavanul scund, podeaua murdară şi un aspect întunecos. Dizeuza secundă şi bondoacă purta o rochie galbenă şi era fardată peste măsură. Se auzea clinchet de pahare; prin aerul înceţoşat se vedea cum praful se depune întruna; sub picioare, rumeguşul de pe duşumea dădea o senzaţie de ud. Masa mea se afla aproape de bar. Să fi fost, în total, vreo duzină de alţi clienţi răspândiţi în întregul local: trei fete cu ochi somnoroşi şedeau şi beau la bar, un bărbat îşi sumeţea fesul verde, iar altul îşi pusese capul pe mână şi sforăia; patru indivizi râdeau la o masă situată în diagonală faţă de mine; alţi câţiva, singuri, îşi beau cafeaua, ascultau, priveau orice şi nimic în mod deosebit, aşteptând — sau poate că nu — să vină cineva sau să se întâmple ceva.

Totuşi, nu s-a întâmplat nimic. Aşa că după a treia ceaşcă de cafea, i-am plătit proprietarului cel gras şi mustăcios şi am părăsit localul.

Afară, temperatura părea să fi scăzut cu vreo câteva grade. Strada era pustie şi întunecată. Am cotit la dreapta, pe Leoforos Dionysiou Areopagitou, şi am mers mai departe, până am ajuns la gardul dărăpănat ce mărgineşte panta de sud a Acropolei.

La colţ, am auzit un zgomot de paşi chiar în spatele meu. Am rămas nemişcat o jumătate de minut, dar n-am remarcat nimic altceva decât o tăcere profundă şi o noapte neagră, de nepătruns. Dând din umeri, am intrat pe poartă şi m-am îndreptat spre lăcaşul lui Dionysius Eleutherios. Din templul propriu-zis nu mai rămăsese altceva decât temelia. Am trecut mai departe, îndreptându-mă spre Teatru.

Phil sugerase apoi că istoria a evoluat sub forma unor mari cicluri, precum limbile unui ceas uriaş care trec zi de zi peste aceleaşi numere.

— Biologia istorică arată că te înşeli, spusese George.

— Nu am avut în vedere sensul ad litteram , replicase Phil.

— Ar trebui ca, înainte de a continua discuţia, să cădem de acord asupra limbii pe care-o vorbim.

Myshtigo se pornise pe râs…

Ellen atinsese braţul lui Dos Santos şi-l întrebase despre soarta bieţilor cai pe care-i călăresc picadorii. El ridicase din umeri, îi mai turnase nişte Kokkineli, apoi îşi băuse paharul până la fund.

— Este o parte a spectacolului, spusese.

Şi nici un mesaj, nici un mesaj…

Am mers mai departe prin harababura in care timpul transformă măreţia. O pasăre speriată ţâşni în dreapta mea, scoase un ţipăt de frică şi dispăru. Am continuat să merg, rătăcind în sfârşit prin vechiul Teatru, coborând de-a lungul lui…

Diane n-a fost chiar aşa de încântată, cum îmi închipuisem c-o să fie, la vederea plăcilor anoste care-mi împodobeau apartamentul.

— Aparţin acestui loc. Desigur. Aşa e.

— Ha!

— Cândva s-ar fi expus capetele animalelor pe care le-ai vânat. Sau scuturile duşmanilor pe care i-ai biruit. Acum ne-am civilizat. Asta e noua modă.

— Un alt „Ha!” Am schimbat subiectul. Ai primit vreun răspuns în legătură cu veganul?

— Nu.

— Dar îi vrei capul.

— Eu nu sunt civilizată. …Spune-mi, în vremurile de demult Phil era tot aşa de aiurit?

— Nu, nu era. Şi nici acum nu este. Doar că poartă blestemul unei jumătăţi de talent. Acum e considerat ca fiind ultimul dintre poeţii romantici, dar a decăzut. A ajuns să împingă misticismul la absurd, deoarece, ca şi Wordsworth, a supravieţuit propriilor sale zile de glorie. Trăieşte cu imaginile deformate ale unui trecut destul de bun. A trecut odată Hellespontul înot, ca şi Byron, dar acum, la fel ca şi în cazul lui Yeats, singurul lucru care-l bucură cu adevărat este compania tinerelor doamne, pe care să le poată plictisi cu filozofia lui sau uneori să le încânte cu vreo amintire bine povestită. E bătrân. În scrierile lui mai răzbat, când şi când, flăcările fostei lui puteri, însă personalitatea nu i s-a limitat doar la scris.

— Cum aşa?

— Păi, îmi amintesc de-o zi noroasă, când citea la Teatrul lui Dionysius un imn pe care-l scrisese în onoarea lui Pan. Publicul era puţin numeros — vreo două sau trei sute de inşi şi numai zeii ştiau de ce se adunaseră — totuşi el a început să citească. Greceasca lui nu era încă prea bună, avea însă o voce impresionantă şi o atitudine aproape carismatică. După un timp, a început să plouă uşor, dar nimeni n-a plecat. Către sfârşit, s-a auzit un tunet, de parcă cineva ar fi izbucnit în hohote de râs, înfiorătoare, şi dintr-o dată toţi spectatorii s-au cutremurat. Nu spun că a fost ceva ca în zilele lui Thespis, însă mulţi dintre oamenii aceia se uitau peste umăr la plecare. Am fost şi eu foarte impresionat. Pe urmă, după câteva zile, am citit poemul, dar n-a mai avut nici un farmec; era ceva banal, răsuflat. Important a fost modul în care l-a citit el pe scenă. Această parte a puterii şi-a pierdut-o odată cu tinereţea, iar ceea ce-a mai rămas din ce s-ar putea numi artă, n-a fost suficient de puternic pentru a-l face mare, pentru a-i păstra vie legenda personală. Asta îl deranjează şi atunci se consolează cu o filosofie obscură — dar, ca să-ţi răspund la întrebare, n-a fost întotdeauna aşa de aiurit. Se poate chiar ca o parte din filozofia lui să fie corectă.

— Ce vrei să spui?

— Marile Cicluri. Era animalelor stranii a coborât din nou asupra noastră. La fel şi epoca eroilor, a semizeilor.