Roger Zelazny - Nemuritorul

Am zărit mâna lui George îndreptându-se spre pistolul paralizant pe care-l purta la el. L-am prins de umăr, l-am privit în ochi şi am dat din cap a negaţie. El a ridicat din umeri, a făcut un semn aprobator şi a lăsat mâna în jos.

Mi-am scos de la brâu naiul ciobănesc pe care i-l cerusem lui Iason. Le-am făcut apoi semn celorlalţi să se aplece şi să rămână pe loc. Am înaintat câţiva paşi şi-am dus naiul la buze.

Primele note au fost cam chinuite. Trecuse mult timp de când nu mai cântasem la un asemenea instrument.

Satirul ciuli urechile şi se uită în jur. Se smuci în trei direcţii diferite, ca o veveriţă speriată, ne-ştiind spre ce pom să se repeadă. Pe urmă rămase acolo, tremurând, în vreme ce eu slobozeam în aer acordurile unei vechi melodii. Am continuat să cânt, amintindu-mi tot felul de cântece, şi vesele, şi triste, şi din cele de beţie, pe care de fapt le-am ştiut dintotdeauna. De toate mi-am amintit în timp ce stăteam acolo şi cântam pentru piciul cu jambiere păroase: cum să mişc degetele şi să las aerul să iasă, micile fugi, unduirile sonore şi toate celelalte minuni pe care numai naiul le poate produce. N-aş putea cânta în oraş, dar acolo redevenisem eu însumi; prin frunzişul des vedeam feţe şi auzeam zgomot de copite. Am pornit înainte. Ca într-un vis, am observat că stau cu spatele la pom şi că toţi se adunaseră în jurul meu. Îşi schimbau greutatea corpului de pe o copită pe alta, fără a sta o clipă locului, iar eu cântam pentru ei aşa cum o făcusem adesea, cu ani în urmă, fără să ştiu sau să-mi pese dacă erau sau nu aceiaşi care mă mai auziseră. Ţopăiau cu toţii în jurul meu. Râdeau de li se vedeau dinţii albi, albi, şi ochii lor dansau, şi ei se învârteau, împungând aerul cu coarnele, săltându-şi picioarele de capră, aplecându-se mult în faţă, sărind în aer, bătând pământul.

M-am oprit şi-am lăsat naiul în jos.

Ei stăteau în faţa mea şi se holbau la mine, încremeniţi cu toţii ca nişte statui, iar prin ochii aceia sălbatici şi întunecaţi nu mă privea o inteligenţă umană.

Am mai ridicat o dată naiul, încet. De data aceasta am cântat ultimul cântec pe care-l intonasem vreodată. Mi l-am amintit foarte bine. Era ca o lamentaţie pe care o interpretasem în noaptea când am hotărât că numitul Karaghiosis trebuie să moară.

Căci văzusem falsitatea Returnismului. Oamenii nu aveau să se mai întoarcă niciodată. Pământul urma să moară. Coborâsem în grădină şi intonasem această ultimă melodie, învăţată de la, vânt şi poate chiar de la stele. A doua zi, marea barcă ce zvârlea văpăi a lui Karaghiosis se sfărâma în golful Pireu.

Satirii şedeau pe iarbă. Din când în când, câte unul se freca la ochi cu un gest aparte. Stăteau cu toţii în jurul meu şi ascultau.

Nu ştiu cât de mult am cântat. Când am terminat, am pus naiul deoparte şi m-am aşezat. După un timp, unul s-a întins să pipăie instrumentul, trăgându-şi insa repede mâna înapoi. Se uită apoi în sus, la mine.

— Plecaţi, le-am poruncit, dar ei nu păreau să înţeleagă.

Am luat atunci naiul şi-am repetat ultimele măsuri:

Pământul moare, moare. Curând el va fi mort…

Plecaţi acasă, petrecerea s-a terminat. E târziu, târziu, atât de târziu…

Cel mai mare dintre ei scutură din cap.

Plecaţi, plecaţi, plecaţi acum. Bucuraţi-vă de linişte. După cel mai caraghios sacrificiu din viaţă, bucuraţi-vă de linişte. Ce-au sperat zeii să câştige, să câştige? Nimic. Totul nu a fost decât un joc. Plecaţi, plecaţi, plecaţi acum. E târziu, târziu, atât de târziu.…

Cum ei încă mai stăteau acolo, m-am ridicat şi, pocnind din palme, am strigat: „Plecaţi!”, după care m-am îndepărtat repede.

Mi-am adunat însoţitorii şi ne-am înapoiat la şosea.

De la Lamia la Volos sunt aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri, inclusiv ocolul în jurul Locului Fierbinte. In prima zi, am parcurs poate o cincime din această distanţă. Seara, ne-am întins tabăra într-o poiană de lângă marginea drumului. Diane a venit la mine şi m-a întrebat: „Ei?”

— Ei, ce?

— Tocmai am sunat la Atena. Nimic. Radpolul tace. Vreau să te hotărăşti acum.

— Eşti foarte decisă. De ce nu mai putem aştepta încă puţin?

— Am aşteptat deja prea mult. Dacă el hotărăşte încheierea excursiei înainte de data planificată? Aici terenul este perfect. Se pot întâmpla cu uşurinţă accidente… Tu ştii ce va spune Radpolul — ce-a spus şi mai înainte — şi asta va însemna acelaşi, lucru: Ucideţi!

— Şi răspunsul meu este la fel ca înainte: Nu.

Ea clipi repede, plecându-şi capul.

— Te rog să te mai gândeşti…

— Nu.

— Atunci fă măcar atât, zise ea. Uită. Uită tot. Spală-te pe mâini de afacerea asta. Acceptă oferta lui Lorel şi dă-ne un alt ghid. Mâine dimineaţă poţi pleca de-aici.

— Nu.

— Înseamnă că vorbeşti serios când te referi la proiecţia lui Myshtigo?

— Da.

— N-aş vrea să te alegi cu vreo rană, sau chiar mai rău.

— Nici mie nu-mi surâde ideea în mod deosebit. Aşa că ne-ai scuti pe amândoi de multe necazuri, dac-ai anula acţiunea.

— Nu pot să fac asta.

— Dos Santos face tot ce-i spui tu.

— Problema nu este de natură administrativă. La naiba! Aş vrea să nu te fi întâlnit niciodată!

— Îmi pare rău.

— Pământul atârnă de un fir de păr şi tu te afli de cealaltă parte a baricadei.

— Eu cred că tu.

— Şi ce-ai de gând să faci?

— Întrucât nu te pot convinge, nu-mi rămâne decât să te opresc.

— Nu poţi să-i denunţi pe secretarul Radpolului şi pe soţia sa, fără probe. Reprezentăm un risc prea mare din punct de vedere politic.

— Ştiu asta.

— Aşa că tu n-ai putea să loveşti în Don şi cred că nici în mine.

— Ai dreptate.

— Mai rămâne Hasan.

— Iar ai dreptate.

— Şi Hasan e… Hasan. Ce-ai să faci?

— De ce nu-l pui pe liber chiar acum, ca să mă scuteşti pe mine de oarecari neplăceri?

— Nu fac aşa ceva.

— Nici nu mi-am închipuit altfel.

Ridică din nou privirea. Avea ochii umezi, însă atât faţa, cât şi vocea îi erau neschimbate.

— Dacă se va dovedi că tu ai dreptate şi nu noi, spuse ea, îmi va părea rău.

— Şi mie, am răspuns. Foarte, foarte rău.

În noaptea aceea am dormit pe apucate, la distanţa unei lovituri de cuţit faţă de Myshtigo, dar nu s-a întâmplat nimic, şi nimeni n-a încercat ceva. Dimineaţa care-a urmat, ca şi cea mai marc parte a după-amiezii, s-au scurs fără evenimente deosebite.

— Myshtigo, am zis cu, în timp ce ne oprisem pentru a fotografia coasta unui munte, de ce nu te-ntorci tu acasă? Du-te înapoi pe Taler! Du-te unde vrei! Pleacă de-aici! Apucă-te să scrii o altă carte! Cu cât intrăm mai mult în civilizaţie, cu atât se micşorează puterea mea de a-ţi asigura paza şi protecţia.

— Mi-ai dat un pistol automat, îţi aminteşti? zis el, făcând cu mâna dreaptă gestul tragerii cu arma.

— În regulă… M-am gândit doar să fac o nouă încercare.

— Pe ramura de jos a pomului de colo se vede o capră, nu?

— Da; le place să mănânce frunzuliţele verzi care cresc pe crengi.

— Vreau să fotografiez şi copacul. E un măslin, nu?

— Da.

— Bine. Am vrut să ştiu cum să-mi intitulez fotografia. O să-i spun: „Capră mâncând frunzuliţe verzi dintr-un măslin”, comentă el şi înregistră pe bandă această explicaţie a imaginii.