Roger Zelazny - Nemuritorul

— Eu n-am întâlnit decât animale stranii.

— „În acest pat a dormit” Konstantin Karaghiosis”, scrie aici. Pare confortabil.

— Este… Vezi?

— Da. Să păstrez placa?

— Dacă vrei…

M-am dus către avanscenă ( proskenion ). Zidul sculptat începea de la trepte, înfăţişând scene din viaţa lui Dionysius. Potrivit regulamentului promulgat chiar de către mine, fiecare ghid şi fiecare membru al unui grup organizat trebuie „…să aibă asupra lui, pe timpul deplasării, cel puţin trei torţe cu magneziu”. Am scos cuiul de declanşare de la una dintre acestea şi am aruncat-o la pământ. Lumina produsă n-avea să fie vizibilă de jos datorită unghiului pantei şi blocurilor do zidărie.

Nu m-am uitat la flacăra strălucitoare, ci sus, la figurile poleite cu argint. Se afla acolo Hermes, prezentându-i-l lui Zeus pe zeul copil în timp ce coribanţii purtau imaginea fantastică a lui Pyrrhos de fiecare parte a tronului; mai era şi Ikaros, pe care Dionysius îl învăţase să cultive viţa de vie — el se pregătea să sacrifice o capră, în timp ce fiica lui oferea prăjituri zeului (care stătea alături, discutând despre fată cu un satir); şi mai era Silenus, beat, încercând să susţină cerul precum Atlas, numai că nu se descurca prea bine; şi erau acolo toţi ceilalţi zei ai oraşelor, în vizită la acest Teatru; i-am văzut pe Hestia, Tezeu, şi pe Cirene cu un corn al abundenţei…

— Arzi o ofrandă pentru zei, se auzi o afirmaţie din apropiere.

Nu m-am întors. Vocea venise dinapoia umărului meu drept, dar nu m-am întors, căci o cunoşteam.

— Poate că da, am spus eu.

— N-ai mai călcat de mult pe-aceste meleaguri, în această Grecie.

— E-adevărat.

— Asta pentru că n-a existat niciodată o Penelopă nemuritoare — răbdătoare ca şi munţii, încrezătoare în reîntoarcerea kallikanzarosului ei — una care să ţeasă, răbdătoare precum dealurile?

— Tu eşti acum povestitorul satului?

El chicoti.

— Am grijă de oile cu multe picioare de pe înălţimi, acolo unde degetele Aurorei vin întâi şi-ntâi să ungă cerul cu trandafiri.

— Da, tu eşti povestitorul. De ce nu te afli acum sus, pe plaiuri, ca să-i seduci pe tineri prin cântecul tău?

— Din cauza viselor.

— Aha!

M-am întors şi m-am uitat la obrazul străvechi, la ridurile care, în lumina făcliei gata să se stingă, păreau la fel de negre ca şi plasele pierdute de pescari pe fundul mării; m-am uitat la barba albă ca zăpada ce se prăvale din munţi, la ochii la fel de albaştri ca şi basmaua legată în jurul tâmplelor. El nu se sprijinea în baston mai mult decât se sprijină un războinic în suliţă. Ştiam că-i mai bătrân de-un veac şi că nu folosise niciodată seria de tratamente Sprung-Samser.

— Nu demult, am visat că mă găseam în mijlocul unui templu negru, îmi spuse el, şi că deodată a venit lângă mine Stăpânul Hades, care m-a luat de mână şi m-a rugat să-l însoţesc Dar eu i-am spus „NU” şi m-am trezit. Treaba asta m-a răvăşit.

— Ce-ai mâncat în seara aceea Bobiţe din Locul Fierbinte?

— Te rog să nu râzi… Pe urmă, în altă noapte, m-am visat pe un teren nisipos şi se făcea că era întuneric. Forţa vechilor eroi coborâse în mine şi, luptându-mă cu Anteu, fiul lui Geea, l-am nimicit. Apoi stăpânul Hades a venit din nou la mine, m-a luat de braţ şi mi-a zis: „Hai să mergem”. Dar eu l-am refuzat iară şi-atunci m-am trezit. Pământul se cutremura.

— Asta-i tot?

— Nu. Pe urmă, şi mai recent — de astă dată în timpul zilei, pe când stăteam sub un pom şi-mi vegheam turma — am visat cu ochii deschişi. La fel ca Phoebus, m-am luptat cu monstrul Python, pe care aproape că l-am dat gata. De data asta n-a mai venit Stăpânul Hades, dar când m-am răsucit în loc, l-am văzut acolo, în picioare, pe Hermes, slujitorul lui, zâmbind şi ţinând caduceul îndreptat spre mine, ca pe-o puşcă. Am scuturat din cap şi el l-a lăsat în jos. Pe urmă l-a ridicat din nou şi mi-a făcut semn, iar eu m-am uitat în direcţia indicată. Acolo, în faţa mea, se întindea Atena — locul ăsta, cu Teatrul, cu tine — şi-aici şedeau bătrânele. Cea care măsoară sfoara vieţii era îmbufnată, căci o înfăşurase pe-a ta în jurul orizontului şi nu-i mai dădea de capăt. Însă cea care ţese o împărţise în două şuviţe foarte subţiri. Un fir a zburat înapoi, peste mări şi-a dispărut din vedere. Celălalt ducea sus, în munţi. Pe primul munte stătea Omul Mort, care ţinea firul în mâinile lui albe. În spatele acestuia, pe următorul munte, firul trecea peste o stâncă arzândă. Pe muntele din spatele stâncii se afla Bestia Neagră, care scutura şi trăgea cu dinţii de firul tău. Şi, pe toată lungimea lui, se furişa un luptător mare, străin, şi galbeni îi erau ochii, şi scoasă din teacă sabia, pe care o tot ridica ameninţător. Am venit deci la Atena, ca să te întâlnesc — aici, în acest loc — şi să-ţi spun să te întorci dincolo de mare, să te provin să nu urci în munţii în care te-aşteaptă moartea. Căci am ştiut, atunci când Hermes şi-a ridicat bagheta, că visele nu erau pentru mine, ci îţi erau adresate ţie, o! tatăl meu, şi că trebuie să te găsesc şi să-ţi atrag atenţia. Pleacă acuma, cât încă mai poţi. Întoarce-te. Te rog! L-am apucat pe după umeri.

— Iason, fiul meu, eu nu mă întorc. Îmi asum răspunderea deplină a faptelor mele, bune sau rele — inclusiv propria-mi moarte, dacă e nevoie — căci de data asta trebuie să mă duc în munţi, până sus, lângă Locul Fierbinte. Îţi mulţumesc că m-ai prevenit. Familia noastră a avut întotdeauna probleme cu visele, care adesea s-au dovedit mincinoase. Am şi eu vise — vise în care văd prin ochii altora — câteodată clar, alteori nu prea. Îţi sunt recunoscător pentru faptul că mi-ai atras atenţia. Îmi pare rău însă că trebuie să nu iau în seamă avertismentul tău.

— În cazul ăsta, mă întorc la turma mea.

— Vino cu mine la han. Te vom duce noi, mâine, cu aparatul de zburat, până la Lamia.

— Nu. Eu nu dorm în clădiri mari şi nici nu călătoresc pe calea aerului.

— Atunci poate că-i timpul să pleci, dar am să-ţi fac pe plac. Putem să stăm aici peste noapte. Eu sunt comisarul acestui monument.

— Am auzit eu că iar ai o funcţie importantă în Marele Guvern. Au să continue omorurile?

— Sper că nu.

Am găsit un loc neted şi ne-am întins pe pelerina lui.

— Cum tălmăceşti tu visele astea? l-am întrebat.

— Cadouri ne trimiţi în fiecare anotimp, dar când ne-ai vizitat ultima diată?

— Acum vreo nouăsprezece ani, am spus eu.

— Atunci n-ai cunoştinţă despre Omul Mort?

— Nu.

— E mai solid decât majoritatea bărbaţilor — mai înalt, mai gras -, are carnea de culoarea pântecelui de peşte şi dinţii ca de animal. A început să se vorbească despre el cu vreo cincisprezece ani în urmă. Iese numai noaptea. Bea sânge. Când umblă încolo şi-ncoace, prin ţinut, căutând sânge (de om, de animal, nu contează), râde ca un copil. Noaptea, târziu, se uită pe geamul dormitorului şi zâmbeşte. Dă foc la biserici. Femeile însărcinate leapădă de frică. Se zice că ziua doarme într-un sicriu, păzit de locuitorii din tribul Kouretes.

— Pare la fel de rău ca şi un kallikanzaros.

— Există cu adevărat, tată. Acum câtva timp, ceva îmi omora oile. Indiferent ce-o fi fost, mânca puţin din ele şi le bea o mare parte din sânge. Aşa că mi-am săpat o ascunzătoare pe care-am acoperit-o cu crengi. In noaptea aceea, am stat la pândă. După multe ore, el a venit, dar eram prea speriat ca să pot pune o piatră în praştie; cum ţi-am spus, este solid, chiar mai solid ca tine, şi voluminos, iar pielea lui are culoarea unui cadavru abia dezgropat. A rupt gâtul oii cu mâinile şi i-a băut sângele. Am plâns când am văzut, dar mi-a fost frică să fac ceva. A doua zi, mi-am mutat turma în alt loc şi aşa n-am mai fost deranjat. Mă folosesc de această poveste ca să-mi înfricoşez strănepoţii — care sunt străstrănepoţii tăi — ori de câte ori nu sunt cuminţi… Şi el aşteaptă — sus, în munţi.