Roger Zelazny - Nemuritorul

— Îmi dau seama ce vrei să spui, adăugă el, după o pauză. Mi-a mai trecut prin minte că s-ar putea să nu fie chiar atât de moderat cum credeam… Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci…

— Mda, am spus eu. Vrei să dai înapoi?

— Nu pot.

— Okay, Albăstrilă, atunci o să trebuiască să ai încredere în mine. Poţi să începi prin a-mi spune mai multe despre această acţiune de cercetare…

— NU! Nu ştiu cât ştii şi cât nu ştii. Este evident că încerci să mă tragi de limbă ca să afli ceva în plus, aşa că nu cred să ştii mare lucru. Problema de care mă ocup are încă un caracter confidenţial.

— Încerc să-ţi asigur protecţia, am spus eu, de aceea am nevoie de cât mai multe informaţii posibil.

— În cazul acesta, protejează-mi corpul şi lasă-mă să-mi fac singur griji în legătură cu motivele şi gândurile mele. Pe viitor, voi avea mintea închisă pentru tine, aşa că nu trebuie să-ţi mai pierzi timpul încercând să o sondezi.

Înmânându-i un pistol automat, i-am spus:

— Îţi sugerez ca, pe timpul excursiei, să porţi cu tine o armă — asta aşa, ca să-ţi protejezi motivele.

— Foarte bine.

Arma dispăru sub cămaşa ce-i flutura.

Puff-Puff-Puff, făcea veganul.

Naiba-Naiba-Naiba, răsunau corzile minţii mele.

— Pregăteşte-te, am spus. În curând plecăm.

Mergând pe jos spre tabără, pe un alt drum, mi-am analizat propriile motive. O carte, ea singură, n-ar putea nici crea, nici distruge Pământul, Radpol-ul, Returnismul. Nici chiar „Chemarea Pământului”, scrisă de Phil, nu făcuse aşa ceva, oricum nu cine ştie ce. Dar treaba asta a lui Myshtigo urma să fie ceva mai mult decât o carte.

Un studiu? Ce putea fi? Un impuls într-o direcţie anume? Nu ştiam asta şi trebuia să aflu. Căci Myshtigo nu putea, fi lăsat să trăiască, dacă asta avea să ne distrugă; pe de altă parte, nu puteam nici să permit uciderea lui, dacă lucrul pe care-l făcea ne putea fi de vreun ajutor. Şi asta s-ar fi putut să fie. Ca urmare, cineva trebuia să ceară o pauză, un „time-out”, până ne-am fi asigurat despre ce e vorba. Cordonul fusese tras. Am mers mai departe.

— Diane, i-am zis eu femeii, pe când stăteam amândoi la umbra skimmer-ului ei; zici că însemn ceva pentru tine, prin mine însumi, prin persoana lui Karaghiosis.

— Aşa se pare.

— Atunci, ascultă-mă. Cred că e posibil să te înşeli în legătură cu veganul. Nu sunt sigur, dar dacă n-ai dreptate, ar fi o foarte mare greşeală să-l ucidem. Din acest motiv, nu pot permite aşa ceva. Opriţi toate acţiunile pe care le-aţi planificat până ajungem la Atena. Pe urmă, cere clarificarea acelui mesaj de la Radpol.

Ea mă privi drept în ochi, apoi spuse: „În regula”.

— Cum rămâne, atunci, cu Hasan?

— Hasan aşteaptă.

— El îşi alege singur momentul şi locul, nu? Aşteaptă doar prilejul de-a lovi.

— Da.

— Atunci trebuie să i se spună să nu întreprindă nimic înainte ca noi să fim siguri.

— Foarte bine.

— Ai să-i spui tu?

— Cineva o va face.

— Bine, am zis, şi am dat să plec.

— Şi dacă primim mesajul, întrebă ea, şi este la fel ca mai înainte, ce se va întâmpla?

— Vom vedea, am spus, fără să mă întorc.

Am lăsat-o lângă skimmer-ul ei şi m-am întors la al meu.

Iar când mesajul sosi, spunând ceea ce credeam că va spune, am ştiut că voi avea o mulţime de buclucuri. Asta pentru că eu luasem deja hotărârea.

Departe, spre sud şi spre est faţă de noi, unele părţi ale Madagascarului încă mai asurzeau contoarele Geiger cu strigătele lor de durere provocate de infectarea radioactivă — un omagiu plătit priceperii unuia dintre noi. Hasan, eram sigur, încă mai putea înfrunta orice obstacol fără ca măcar să clipească din ochii aceia gălbui, bătuţi de soare şi obişnuiţi cu moartea… S-ar putea să fie greu de oprit.

Privim spectacolul de sub noi.

Moarte, căldură, valuri năpădite de nămol, un nou contur al litoralului…

Activităţi vulcanice pe Chios, Samos, Ikaria, Naxos…

Halicarnasul apare de parcă s-ar fi muşcat din el…

Iar capătul de vest al insulei Kos este din nou vizibil, dar ce contează?

…Moarte, căldură, valuri năpădite de nămol.

Un nou contur al litoralului…

Aranjasem ca întregul convoi să ia un drum ocolitor, pentru a vedea cum arată peisajul. Myshtigo lua note, făcea fotografii.

Lorel comunicase următoarele: „Continuaţi călătoria. Pagubele materiale nu sunt prea grave, deoarece Mediterana era deja în cea mai mare parte plină de ruine. Pierderile umane constau fie din morţi, fie din răniţi cărora li se acordă îngrijire. În concluzie, mergeţi mai departe”.

Am trecut în zbor, la mică înălţime, peste ceea ce mai rămăsese din Kos — capătul vestic al insulei. Era un ţinut arid, vulcanic, şi printre suprafeţele lucitoare de apă marină care brăzdau de curând uscatul se vedeau noi cratere, unele fumegând. Cândva, aici se înălţase vechea capitală Astypalaia. Tucidide ne spune că a fost distrusă de un cutremur puternic. Ar fi trebuit să-l vadă pe acesta. Oraşul meu nordic din Kos a fost apoi locuit începând din anul 366 î. de Hr. Acum totul dispăruse, mai puţin umezeala şi căldura. Supravieţuitori nu mai erau — iar platanii lui Hipocrate, moscheea de la Loggia, castelul cavalerilor din Rodos, fântânile, vila mea, soţia mea — măturate de nu ştiu ce valuri sau înghiţite de nu ştiu ce gropi marine — toate apucaseră pe drumul lui Teocrit cel mort — el, care-şi dăduse toată silinţa să imortalizeze locul, cu atât de mulţi ani în urmă. Plecate. Dispărute. Îndepărtate… Nemuritoare şi moarte pentru mine. Mai departe, către est, câteva piscuri din acel lanţ de munţi înalţi, care întrerupsese platoul litoralului de nord, mai ieşeau încă din apă. Între ele, măreţul vârf Dhikaios sau Hristos cel Drept, înălţat deasupra satelor de pe pantele de nord. Acum mai era doar o insuliţă şi nimeni nu reuşise să ajungă la timp până în vârful lui. Aşa trebuie să fi fost şi-atunci, cu mulţi ani în urmă, când marea de lângă pământul meu natal, mărginită de Peninsula Chalcidică, s-a ridicat şi a luat uscatul cu asalt; atunci când apele mării interioare au forţat ieşirea prin pasul de la Tempe, iar marile convulsii au zguduit până şi pereţii muntoşi ai însuşi căminului zeilor, Olimpul; iar cei pe care i-a cruţat nu au fost decât domnul şi doamna Deucalion, pe care zeii i-au ţinut la suprafaţă pentru a crea un mit şi nişte oameni cărora să li-l spună.

— Acolo ai locuit tu, remarcă Myshtigo.

Am dat din cap, afirmativ.

— Totuşi, te-ai născut în satul Makrinitsa, din Munţii Tessaliei, nu-i aşa?

— Da.

— Acolo ai avut casă?

— Pentru un timp.

— „Casă” este un concept universal, spuse el. Eu îl apreciez.

— Mulţumesc!

Am continuat să mă uit în jos, simţindu-mă trist, deprimat, furios, apoi nemaisimţind nimic.

Atena văzută după mult timp revine cu o familiaritate bruscă ce întotdeauna împrospătează, adesea reînnoieşte, iar uneori incită. Phil mi-a citit cândva nişte rânduri ale unuia dintre ultimii mari poeţi greci, George Seferis, afirmând că el se referise la Grecia mea când spusese: „O ţară care nu mai este nici a noastră, nici a ta” — şi asta din cauza veganilor. Când am arătat că pe timpul lui Seferis veganii nici nu se aflau printre noi, Phil mi-a replicat că poezia există independent de timp şi spaţiu şi că ea înseamnă orice are semnificaţie pentru cititor. Deşi n-am crezut niciodată că o licenţă literară este bună şi pentru o călătorie în timp, am avut alte motive pentru a nu fi de acord, pentru a n-o citi ca pe-o declaraţie generală.