Roger Zelazny - Nemuritorul

— Mda… Dacă zici tu că l-ai văzut, trebuie să fie adevărat. Iar din Locurile Fierbinţi apar într-adevăr lucruri stranii. Noi ştim acest lucru.

— …Acolo unde Prometeu a vărsat prea mult din focul creaţiei!

— Nu, acolo unde un nemernic a aruncat o bombă cu cobalt şi unde băieţii şi fetele cu ochi strălucitori au strigat „Eloi” la căderile radioactive. [21] Bomba cu cobalt produce o mare cantitate de particule radioactive. Forma „eloi” pare pluralul de la gr. elos , „smârc”, ceea ce aici nu are nici un sens. Poate că este o aluzie la exclamaţia lui Hristos răstignit: „Eli, Eli, lamma sabach-thani?” — „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” — în limba aramaică … Dar ce-i cu Bestia Neagră?

— Şi asta există eu adevărat, sunt sigur. Mare cât un elefant şi foarte iute de picior; se zice că se hrăneşte cu carne. Vânează pe plaiuri. Poate că, într-o bună-zi, se va întâlni cu Omul Mort şi se vor nimici reciproc.

— Ar fi bine, dar de regulă nu se întâmplă aşa. Asta-i tot ce ştii despre Bestie?

— Da, şi nu cunosc pe nimeni care să fi apucat s-o vadă mai mult de-o clipă.

— Bine, eu am să caut să fie mai puţin de-atât.

— …Şi trebuie să-ţi mai vorbesc şi despre Bortan…

— Bortan? Numele ăsta îmi pare cunoscut.

— Câinele tău… Când eram mic îl călăream şi-l loveam cu picioarele peste coastele acoperite cu o platoşă. El mârâia şi mă-nhăţa de picior, dar cu blândeţe.

— Bortan al meu e mort de-atâta vreme, încât n-ar putea nici măcar să-şi roadă propriile ciolane, dac-ar fi să şi le dezgroape într-o încarnare modernă.

— M-am gândit şi eu la asta. Dar, la două zile după ultima ta vizită, a venit şi s-a prăbuşit la noi în colibă. Se vede că te urmărise prin jumătate din Grecia.

— Eşti sigur că era Bortan?

— Oare a mai existat cândva un câine mare cât un căluţ, cu platoşe pe coaste şi fălci cât o capcană pentru urşi?

— Nu, nu cred. Probabil că de aceea li s-a şi stins specia. Câinii au nevoie de platoşă, dacă e să nu stea pe lângă oameni, şi ea nu le creşte destul de repede. Dacă mai trăieşte, este probabil ultimul câine de pe Pământ. El şi cu mine am crescut împreună şi asta, ca să ştii, cu atât de mult timp în urmă, încât îmi face rău fie şi numai să mă gândesc. În ziua când a dispărut, în vreme ce mă aflam la vânătoare, mi-am închipuit că poate a avut un accident. L-am căutat, dar pe urmă m-am gândit că a murit. Era incredibil de bătrân, încă de atunci.

— Poate c-a fost rănit şi-a rătăcit aşa — ani în şir. Însă el era, cu siguranţă, şi ultima dată a pornit-o pe urmele tale. Când a văzut că plecaseşi, a urlat şi s-a năpustit iarăşi să te caute. De-atunci nu l-am mai văzut. Totuşi, uneori, noaptea târziu, îi aud în munţi urletul de vânătoare…

— Nenorocitul ăla de câine prost ar fi trebuit să ştie că nu trebuie să-şi facă atâtea griji.

— Câinii au fost întotdeauna ciudaţi.

— Da, câinii da…

Şi-apoi vântul nopţii, suflând rece prin arcadele anilor, se luă după mine. Îmi atinse ochii. Obosiţi, ei se închiseră.

Grecia este plină de legende şi încărcată cu pericole. Majoritatea regiunilor continentale de pe lângă Locurile Fierbinţi sunt periculoase din punct de vedere istoric. Aceasta pentru că în timp ce, teoretic, Oficiul conduce Pământul, el de fapt are grijă de insule. În multe regiuni continentale, funcţionarii sunt cam aşa cum erau în secolul XX slujbaşii fiscului în anumite zone muntoase — corecţi în toate anotimpurile. Insulele au suferit mai puţin decât restul lumii pe timpul celor Trei Zile; ca urmare, ele au fost în mod logic nişte avanposturi ale oficiilor districtuale ale lumii, atunci când taleriţii au hotărât că putem exercita unele funcţii administrative. Dar, istoriceşte, cei din partea continentală s-au opus întotdeauna acestui lucru. Totuşi, în regiunile din jurul Locurilor Fierbinţi, băştinaşii nu sunt întotdeauna şi în întregime de factură umană. În aceasta constă antipatia istorică faţă de schemele anormale de comportare. Iată de ce Grecia este plină de pericole.

Am fi putut naviga pe lângă coastă până la Voios. Am fi putut să mergem şi pe calea aerului — până la Voios sau până în oricare altă parte, dacă era cazul. Myshtigo voia, totuşi, ca de la Lamia să mergem pe uscat, să ne bucurăm de deliciile legendelor şi ale peisajelor deosebite. Iată de ce am lăsat skimmer-ele la Lamia. Iată de ce mergeam pe jos spre Voios. Iată de ce am dat peste legende.

La Atena i-am zis la revedere lui Iason. El a plecat pe mare, în susul coastei. O hotărâre înţeleaptă.

Phil insistase să suporte greutăţile mersului pe jos, în loc s -o ia înainte cu skimmer-ul şi să ne aştepte mai încolo, pe traseu. Poate că, într-un fel, şi ăsta a fost un lucru bun…

Şoseaua spre Voios trece alternativ prin zone cu vegetaţie mai densă sau mai rară. Ea îşi face loc pe lângă bolovani uriaşi, aglomerări ocazionale de căsuţe, câmpuri de mac; traversează mici cursuri de apă, şerpuieşte pe lângă înălţimi sau trece peste ele, se lăţeşte şi se îngustează fără nici o pricină aparentă.

Era încă dimineaţă, devreme. Cerul se vedea ca o oglindă albastră, pentru că razele soarelui păreau să vine de peste tot. In locurile umbrite, umezeala mai atârna încă de iarbă sau de frunzele cele mai de jos ale pomilor.

Şi acolo, într-un luminiş interesant, de lângă şoseaua spre Voios, m-am întâlnit cu un soi de tiz de-al meu.

Demult, în Adevăratele Vremuri de Odinioară, locul fusese un gen de construcţie religioasă. In tinereţe veneam destul de des pe-acolo, pentru că-mi plăcea acea calitate — sunt sigur că aţi numi-o „linişte” — pe care o oferea. Uneori mă întâlneam cu semioameni sau cu altfel de creaturi, ori visam frumos, găseam piese vechi de ceramică, busturi de statui şi alte lucruri asemănătoare, pe care le puteam vinde la Lamia sau la Atena. Către acest loc nu duce nici o potecă. Trebuie să ştii unde se află. Eu nu i-aş fi dus până acolo, dacă nu s-ar fi nimerit să fie Phil de faţă, pe care-l cunoşteam amator de tot ceea ce miroase a sanctuar, a semnificaţie ascunsă, a imagine ca de diapozitiv asupra unor lucruri învăluite în ceaţa trecutului etc., etc.

Cam la o jumătate de milă distanţă faţă de şosea, dacă treci printr-o pădurice, etalând toate formele de verdeaţă şi de umbră, presărată la întâmplare cu o mulţime de pietre, ajungi dintr-o dată în vale şi găseşti drumul blocat de un desiş gros, cu care trebuie să te lupţi ca să dai peste un zid alb de stâncă. Dacă te apleci, mergi pe lângă zid şi o ţii tot la dreapta, ajungi la un luminiş unde de obicei e bine să te opreşti, înainte de-a merge mai departe.

După o coborâre scurtă, dar bruscă, jos apare o deschizătură în formă de ou, lungă de vreo cincizeci de metri şi lată de douăzeci, cu capătul ascuţit al oului intrând într-un loc scobit în stâncă; acolo, la capătul celălalt se află o peşteră scundă, de regulă goală. Câteva pietre pătrate stau aparent la întâmplare de jur-împrejur, pe jumătate îngropate. Pe margini cresc vrejuri de viţă de vie sălbatică, iar în centru se înalţă un copac bătrân şi enorm, ale cărui ramuri se întind ca o umbrela peste aproape întreaga suprafaţă, menţinând-o în întuneric tot timpul zilei. Din acest motiv, este greu de privit în interior, chiar şi din luminiş. Noi însă am putut vedea în mijloc un satir care se scobea în nas.