Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Le-am studiat şi eu, răspunse Păpuşarul.

— Exista acolo un tron pe un postament, precum şi sculptura în fire, cât o casă de mare, a bustului cuiva. Dacă ai construi ceva de genul Lumii Inelare, ţi-ar mai păsa de Castelul Cerului? Nu cred. Niciodată n-am crezut acest lucru.

— Chmeee, tu ce părere ai?

— Presupun că trebuie să acceptăm judecata lui Louis, în privinţa chestiunilor umane.

Spre dreapta, se deschidea un alt coridor radial. Aici erau mai multe camere de dormit. Louis se hotărî să inspecteze una în detaliu. Costumele lor presurizate i se păreau extrem de interesante. Erau agăţate de perete precum nişte trofee de vânătoare: dintr-o singură piesă, brăzdată de fermoare, toate deschise. Accesibile instantaneu, în caz de vacuum.

Kzinul aşteptă până ce Louis îl închise, curios să vadă efectul.

Articulaţiile ieşeau în evidenţă. Genunchii, coatele şi umerii semănau cu nişte pepeni, iar mâinile cu un pumn de castane ţinute împreună. De asemenea, vizorul era proeminent către partea din faţă, iar sub el se puteau citi indicatoarele de energie şi aer.

— Ei, bine? mârâi nerăbdător Kzinul.

— Mai nimic. Am nevoie de mai multe dovezi. Hai să mergem!

— Mai multe dovezi pentru ce?

— Cred că ştiu cine a construit Lumea Inelară… şi de ce locuitorii ei seamănă atât de mult cu oamenii. Dar de ce ar fi construit ei ceva cei nu puteau să apere? Nu are sens.

— Dacă am discuta…

— Nu, nu încă. Haide!

Pe coridorul central al astronavei găsise însă ceva interesant. De aici, porneau o jumătate de duzină de coridoare radiale, iar un tub vertical, cu scări în interior, permitea accesul în sus şi în jos. O mulţime de diagrame acopereau porţiuni din perete, etichete cu pictograme explicite.

— Ce grozav! exclamă Louis. Parcă le-au pus aici gândindu-se la noi.

— Limbajele se schimbă, îi răspunse Kzinul. Aceşti oameni călătoreau pe aripile relativităţii. Membrii echipajului s-ar fi putut naşte la secole distanţă unul de altul. Aveau nevoie de astfel de ajutoare. Şi noi ne ţineam imperiul unit cu astfel de mijloace, înainte de Războaiele Cu Omul. În schimb, eu n-am găsit nici o zonă rezervată armelor, Louis.

— Nici astroportul nu era păzit de nimic, completă pământeanul. În orice caz, de nimic evident.

Degetul său parcurgea acum o diagramă.

— Bucătărie, spital, zonă de locuit…, enumeră el. Ne aflăm aici, în această zonă de locuit. Există trei centre de control — mi se par excesiv de redundante. Unul pentru colectorul Bussard şi pentru spaţiul interstelar. Unul pentru propulsorul de fuziune şi pentru manevrele într-un sistem planetar ocupat, eventual şi pentru controlul armamentului, dacă există. În fine, unul pentru sistemul de menţinere a vieţii: acesta care arată cum suflă vântul pe coridor.

— Având la dispoziţie transmutaţia, interveni Ultimul, ar fi putut să utilizeze un propulsor de conversie totală.

— A, nu neapărat, îi răspunse Louis. O emisie de radiaţii atât de puternică ar fi adus haosul într-un sistem planetar locuit. Iată însă tuburile noastre de acces către… generatoarele colectoare, motorul de fuziune, sistemul de alimentare cu hidrogen. Dar, mai întâi, să găsim sistemul de menţinere a vieţii. Două niveluri mai sus şi pe aici .

Camera de control era mică: o banchetă capitonată plasată în faţa a trei pereţi plini cu butoane şi comutatoare. Apăsarea unui microcontactor de pe tocul uşii provocă iluminarea alb-gălbuie a pereţilor şi aprinderea indicatoarelor de pe pupitre şi panouri. Desigur, nu se puteau citi. Pictogramele împărţeau însă controlerele în grupuri care se refereau la cazare, rotaţie, apă, resturi menajere, alimente, aer.

Louis începu să comute întrerupătoarele. Cele mai des folosite trebuie să fi fost mai mari şi mai uşor de accesat. Se opri numai când auzi fâşâitul aerului.

Presiunea înregistrată de indicatorul de la încheietura mâinii creştea constant.

Oxigenul se stabiliză la proporţia de 40%, iar umiditatea, deşi scăzută, era totuşi prezentă. Nici o substanţă nocivă nu era semnalată.

Chmeee îşi dezumflă costumul şi ieşi din el. Louis îşi scoase şi el, cu o neînchipuită grabă, casca, lăsă jos rezervoarele de pe spate şi îşi lepădă costumul lejer. Aerul era uscat şi uşor stătut.

— Cred că ar trebui să începem cu tubul de acces către alimentatorul cu hidrogen, spuse Kzinul. Mă laşi pe mine în frunte?

— Perfect.

Louis sesiză în propria voce tensiunea şi nerăbdarea pe care încercase să le reprime. Cu puţin noroc, s-ar fi putut ca Ultimul să nu-şi fi dat seama. Acum era târziu, aşa că porni şi el, ţinându-se după fundul oranj al Kzinului.

Se îndepărtă de intrare, o luă la dreapta pe o radială, urmă axul navei, apoi coborî o scară, pentru ca, în cele din urmă, să se trezească apucat de braţ de o labă păroasă şi puternică, şi tras într-un coridor.

— Trebuie să vorbim, şopti pe nerăsuflate Kzinul.

— Desigur, şi despre timp, de asemenea! Dacă ne poate auzi acum, va trebui să renunţăm. Ascultă…

— Ultimul n-o să ne audă. Louis, trebuie să capturăm Acul Încins al Căutării ! Te-ai gândit la asta?

— Desigur. Nu e posibil. Ai făcut deja o încercare frumoasă, ce prostie îţi mai trece acum prin cap? Nu poţi pilota Acul . I-ai văzut comenzile.

— Îl pot determina pe Ultimul să-l piloteze.

Louis clătină din cap neîncrezător.

— Chiar dacă l-ai păzi doi ani, cred mai degrabă că va cădea sistemul de menţinere a vieţii, încercând să vă menţină pe amândoi în viaţă. Aşa a fost planificat.

— Vrei să te predai?

— În regulă, oftă Louis. Să privim lucrurile în detaliu. Va trebui fie să-i oferim Ultimului o promisiune credibilă sau o ameninţare pe măsură, fie să-l ucidem, în speranţa că vom putea pilota apoi, singuri, Acul .

— De acord.

— Nu-l putem mitui cu un dispozitiv magic de transmutare. Nu existănici unul.

— Mi-a fost teamă că o să-i spui acest adevăr mai devreme.

— Nici vorbă! O dată ce se va convinge că nu mai are nevoie de noi, vom fi pierduţi. Dar nu mai avem cu ce altceva să-l mituim, îşi continuă Louis raţionamentul. Nu putem să pătrundem pe puntea de comandă. S-ar putea să existe discuri de păşit, undeva la bordul Acului care să ne ducă acolo, dar unde sunt şi cum îl determinăm pe Ultim să le pună în funcţiune? De asemenea, nu-l putem ataca. Nici un proiectil nu poate străbate o carcasă PG. Există un scut antilaser pe el şi probabil chiar mai multe scuturi între celula noastră şi puntea de comandă. Unui Păpuşar nu i-ar fi scăpat acest amănunt. Cu alte cuvinte, dacă am încerca să-l ţintim cu o rază laser, pereţii s-ar transforma în oglinzi care ar reflecta-o asupra noastră. Ce ne-a mai rămas? Sonicitatea? Pur şi simplu, poate închide microfoanele. Ne-a mai rămas ceva?

— Antimateria. Dar nu este nevoie să-mi aminteşti că nu avem nici dintr-asta.

— În consecinţă, nu-l putem ameninţa, nu-i putem face nici un rău şi nu putem ajunge pe puntea de comandă în nici un chip, concluzionă Kzinul, scărmănându-şi gânditor blana de pe gât.

— Tocmai mi-a venit o idee, reluă Louis. Dar dacă Acul nu mai poate ajunge în spaţiul cunoscut…?

— Nu înţeleg ce vrei să spui.

— Noi ştim prea multe. Am constitui o publicitate proastă pentru Păpuşari. Mai probabil este că Ultimul n-a intenţionat niciodată să ne ducă înapoi acasă. De ce ar face-o? Locul unde doreşte să ajungă este Flota Lumilor, care se află acum la douăzeci sau treizeci de ani-lumină de aici, în direcţia opusă. Chiar dacă, prin absurd, am putea pilota Acul , probabil că sistemul de menţinere a vieţii se va dovedi insuficient pentru a ne permite să ajungem în spaţiul cunoscut.