Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Bram nu spuse nimic.

Gabia de pe Patriarhul Ascuns nu arăta nici o schimbare şi Ultimul fluieră pentru a închide acea fereastră. Sonda de realimentare alerga de-a lungul Zidului de Margine pătat cu violet. Următoarea fereastră continua să tremure de-a lungul unei cărări ce cobora spre o pată rectangulară de zăpadă.

— Erai pe moarte, spuse Ultimul.

— Ai văzut… las-o baltă! răspunse Louis. Arată-mi acel raport medical.

Păpuşarul emise un sunet melodios. Înregistrarea medicală a lui Louis Wu blocă parţial ambele ferestre.

— Iată, este şi în interplanetară.

Chimia… restructurare majoră… diverticuloză… tanj!

— Ultimule, tu te-ai obişnuit cu vârsta pe care o ai. Oamenii bătrâni obişnuiesc să spună: „Dacă te trezeşti dimineaţa şi simţi că nu te doare nimic, înseamnă că ai murit în timpul nopţii…”

— Nu este de glumă!

— Dar chiar şi un idiot şi-ar da seama că este ceva în neregulă atunci când remarcă gaz în urina sa.

— M-am gândit că este nepotrivit să te observ în acele momente.

— Sunt mai liniştit. Chiar şi aşa, ai fi remarcat? Louis citi mai departe.

— Diverticuloză înseamnă băşici sparte pe colonul tău — colonul meu . Diverticulii te pot afecta destul de mult. Ai mei par a se fi extins atât de mult încât să se ataşeze de vezică. Apoi se infectează şi plesnesc. Asta va însemna un tub care să-mi conecteze colonul cu vezica. O fistulă.

— Şi ce-ai crezut?

— Aveam medkitul. Mi-a furnizat antibiotice. Câteva zile am sperat … în fine, bacteriile pot pătrunde în vezica umană şi produce gaze, dar medicamentele le-ar fi curăţat. Aşa că mi-am dat seama că am nevoie de un instalator.

De obicei, Acolitul nu privea direct în ochii cuiva, dar acum o făcea şi îşi ţinea urechile ciulite.

— Erai pe moarte? Pe moarte, când ai refuzat ofertele Ultimului?

— Exact. Ultimule, dacă ai fi ştiut, mi-ai mai fi acceptat contractul?

— Nu este o întrebare serioasă. Totuşi, Louis, îmi exprim admiraţia. Eşti un negociator de temut .

— Mulţumesc .

— Te rog să redeschizi vederea de pe sondă…, interveni Bram. Mulţumesc . În şase minute, ne vom ridica la nivelul marginii şi vom trece de partea cealaltă a zidului. Ultimule, cred că nu vom pierde semnalul.

— Scrithul opreşte un procentaj din neutrini. Este implicată un fel de reacţie nucleară ce are loc în fundaţia Lumii Inelare, dar semnalul va fi mai puţin predictibil şi îl voi putea compensa.

— Bine, aprobă nodurosul. Costumul meu este în ordine?

— Oricum, este rezerva mea, spuse Louis. Ia-l pe oricare ţi se pare mai norocos. Eu am să-l iau pe celălalt.

Sonda încetinea, încetinea.

— Acum?

— Acum.

Vehiculul şi platforma sa se ridicau din noapte. Warvia şi Tegger se ţineau unul de celălalt în caroseria pentru mărfuri. Teama de înălţimi era un lucru îngrozitor. Ţipaseră amândoi când simţiseră şocul, apoi izbucniseră în râs pentru că erau încă în viaţă.

Părăsirea adăpostului oferit de caroserie se dovedea o grea încercare. În aerul rece şi rarefiat, tremurau şi abia îşi trăgeau respiraţia. Soarele arunca în jur doar o umbră pătrată.

Demonii clipeau în lumina tot mai puternică şi în cele din urmă se târâră în caroserie, să doarmă.

Harpster îi adusese la înălţimea a două piscuri vopsite cu portocaliu, alături de altă platformă plutitoare şi trei coşuri ataşate de baloane dezumflate.

Satul se trezea. La vale, de-o parte şi de alta, forme îmblănite ieşeau de sub acoperişurile de zăpadă ale caselor şi se afundau în terenul înclinat din jur.

Chiar şi pentru un nomad cum era Tegger, aşezarea respectivă nu era mare. Apoi, era aproape invizibilă. Acoperişurile erau dreptunghiuri de zăpadă pe un teren de zăpadă; se puteau observa numai după umbrele pe care le aruncau.

Cinci localnici urcară anevoie, pentru a-i întâlni pe Vizitatorii de jos. O răpitoare cu cioc le dădea ocol. Păstorii Roşii îi priviră apropiindu-se, dar nu zăriră nimic din interiorul blănurilor. Băştinaşii cărau cu ei burdufuri cu apă şi blănuri suplimentare.

Apa era încălzită şi avea un gust minunat. Warvia şi Tegger se înfăşurară în blănuri în mare grabă şi le strânseră astfel încât numai nasurile să iasă afară. Asta şi respiraţia lor greoaie părea să îi amuze pe Oamenii Muntelui Răsturnat.

— Na, na, este o zi minunată! — Saron cântase cu o pronunţie aproape impenetrabilă. — O să intraţi în furtuni de ninsoare. Învăţaţi să respectaţi muntele!

Cei cinci dădeau ocol vehiculului din lemn şi oţel, fără să acorde nici o atenţie platformei plutitoare pe care stătea.

Oamenii Muntelui Răsturnat arătau ca nişte butoaie legate în straturi de blănuri vărgate alb cu gri. Blana lui Saron era diferită: era vărgată cu alb şi verde maroniu şi avea o glugă ce fusese capul vreunei creaturi fioroase. „Rangul său trebuia să iasă în evidenţă”, gândi Tegger şi decise că Saron trebuia să fie femeie. Era cea mai scundă dintre cei cinci. Vocea ei nu oferea nici o indicaţie, iar blana ascundea toate detaliile.

Saron studia reţeaua de bronz şi suportul din piatră pe care era întinsă.

— Acesta este ochiul? întrebă ea.

— Acesta, îi răspunse Warvia. Saron, noi nu ştim ce mai trebuie să facem.

— Ni s-a spus că vor veni Oamenii Nopţii. Unde sunt?

— Dorm. Încă nu este noapte. Saron izbucni în râs.

— Mama mea credea că astea erau scorneli! Ei vin noaptea? Roşii aprobară din cap.

Pasărea plutea deasupra lor, planând pe curenţii de aer, apoi căzu brusc departe, pe versant. Lovi întâi cu ghearele, şi acum se ridica cu ceva ce se zbătea în ciocul ei.

— Şi ce poate vedea ochiul? interveni Deb.

Tegger şi Warvia nu aveau nici o idee. Probabil că acest lucru era evident, căci Deb îşi răspunse singur:

— Fereastra şi pasajul. Luăm ochiul cu noi. Vorbeşte?

— Nu.

— De unde ştii că vede?

— Întreabă-i pe Harpster şi pe Buciuma.

— Mă duc să-i acopăr. Ar putea să îngheţe bocnă acolo.

— Aşa e, spuse Jennawil şi duseră pături în caroserie.

Harred şi Barraye aveau de lucru cu descărcatul reţelei de bronz şi a suportului ei de piatră. Tegger decise că erau bărbaţi. Deşi priviseră destul de uimiţi, din fundul glugilor lor, la Păstorii Roşii, aceştia rămăseseră tăcuţi. Se părea că femeia spunea tot ce era necesar.

Tegger încercă să-i ajute. Dar când apucă şi el de o margine a suportului reţelei simţi că se sufocă. Deb şi Jennawil săriră să-l ajute. Tegger se dădu la o parte din calea lor, abia respirând.

— Eşti slăbit, decise Saron.

Păstorul Roşu încercă să-şi liniştească respiraţia.

— Putem umbla.

— Plămânii voştri nu găsesc suficient aer. O să fiţi mai puternici mâine. Astăzi trebuie să vă odihniţi.

Cei patru ridicară reţeaua şi începură să coboare pieptiş, spre casele cu acoperiş de zăpadă. Saron mergea în faţă, pentru a le arăta treptele Warviei şi lui Tegger, gata să-i sprijine dacă alunecau.

Pasărea se abătu peste fâşia din piele care acoperea umerii lui Deb. Acesta se aplecă şi o blestemă într-o limbă străină, apoi îşi reluă poziţia dinainte.

Oamenii Muntelui Răsturnat păreau incredibil de stabili pe picioare.

Tegger şi Warvia mergeau ţinându-se de mână şi încercând să-şi menţină poziţia verticală. Fuseseră în mişcare prea mult timp. Muntele părea că se clatină sub ei. Vântul se strecura prin cele mai mici spărturi din blana lor. Tegger privea lumea de afară de sub glugă cu ochii pe jumătate închişi şi plini de lacrimi.