Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Ai dat dovadă de mare curaj! spuse Vala.

— Mi-am arătat curajul pentru Borubble, ca să mi-l fac pereche.

— Şi ca să prinzi şi ceva miros de Vampir pe tine, interveni maliţios Waast.

— Shubble flup ! Despre asta nu se vorbeşte. Tu, roşcatule, poţi să te scufunzi timp de câteva zeci de răsuflări?

Tegger îşi clătină capul a negare. Se săturase de asemenea întrebări. Femeia Fluviului oftă.

— Am auzit de rishathra , continuă ea. N-am practicat-o niciodată. Ne trebuie împerechere! Am să-i spun lui Borubble vestea cea bună. O să-i spun, de asemenea, că au venit Vizitatorii. Staţi aici, pe teren deschis, să-i vedeţi pe Vampiri de la distanţă, dacă vin.

Traversase ţărmul şi sărise în apă, mai înainte ca Vala să-şi formuleze un răspuns inteligent.

Apa putea să ascundă şi alte pericole, în afară de Vampiri. Întreaga echipă se îmbăiase ţinându-şi armele la-ndemână. După aceea, Barok urcă în amonte, alături de Culegători, ca să pescuiască. Vala îi invidia un pic, dar ea trebuia să rămână şi să organizeze apărarea.

Vehiculul Unu îşi petrecu noaptea pe ţărmul noroios. Nu mai venise nici un vizitator, fie el Vampir sau Om al Fluviului.

Totul se desfăşura atât de liniştit! gândi Vala. Aproape toate decurgeau conform planului lor. Acest lucru o neliniştea.

Cu trei nopţi în urmă, dăduseră o formă finală planurilor lor.

Patru Roşii veniseră la război. Warvia şi Tegger rămăseseră, dar doi bărbaţi fără pereche — Anakrin hooki-Whanhurhur şi Chaychind hooki-Karashk — fuseseră convinşi să se întoarcă în teritoriile Roşiilor, cu instrucţiuni care ar fi putut să-i salveze pe toţi. Whand se săturase de Vampiri şi se părea că o lăsase gravidă pe Spash. Rămăseseră să realimenteze cu alcool Vehiculul Trei. Asta le permitea lui Valavirgillin şi Kaywerbrimmis, să-şi împartă comanda celor două vehicule.

Aleseseră echipele mai devreme, apoi, de atunci, se certaseră pe această temă în fiecare noapte.

Scormonitul timp de câteva zile în muntele de bălegar produs de Giganţii Ierbii, nu îmbunătăţise imaginea celor din specia Oamenii-Maşină în ochii acestui trib. Vala era sigură de acest lucru. Dar balega giganţilor le furnizase mai multe butoaie cu cristale de salpetru.

Harta în relief din afara zidurilor devenise mai elaborată şi mai încântătoare. Numai o jumătate de noapte şi de zi fusese acolo lumină pentru ca Demonii şi celelalte specii să lucreze împreună la ea; aveau, însă, la dispoziţie un falan întreg, adică şaptezeci şi cinci de zile. Praful fusese acoperit cu fân colorat. O dată ce martorii se puneau de acord cu înfăţişarea terenului, îl uscau bine cu ajutorul cărbunilor, iar după aceea utilizau nisip colorat ca să marcheze posibilele rute pentru vehicule. Încă mai deplasau acele linii, când cădea noaptea peste ei, şi toţi se retrăgeau în interior.

Vampirii nu mai veneau în fiecare noapte, dar apăreau în turme.

Vampirii nu învăţau, nu comunicau. Moonwa montase fereastra adusă de la Oamenii Mlaştinii pe curbura zidului dinspre tribord, spre sensul de rotaţie, iar războinicii celor patru specii îi omorau cu puştile şi arbaletele, trăgând din jurul unui scut invizibil.

În felul acesta, timp de mai multe nopţi, Vala învăţase, să tragă cu arbaleta. Era încântată de falsul sens al invulnerabilităţii… fals pentru că fereastra nu oprea miasma Vampirilor.

Clădirea centrală era aproape un dom, o pânză întinsă peste partea de sus a pereţilor de pământ şi prinsă de un pilon central. Era imensă, dar la fel de aglomerată. O mie cinci sute de giganţi — mai multe femei decât bărbaţi, foarte mulţi copii, bebeluşi pretutindeni — produceau un miros suficient de dens pentru a fi tăiat cu sabia-seceră.

Wemb era într-un ciopor de neveste. Acestea îi vânau hrana din gură, în timp ce se hrăneau ele însele, iar lui Wemb se părea că îi plăcea. Barok îi făcu un semn cu mâna şi ea îi răspunse la fel, fără să se ridice. Îşi revenea frumos, gândi Vala, de pe urma nopţii petrecute alături de Barok, printre Vampiri.

Barok trebuia să meargă cu Vehiculul Unu. Vala se întreba dacă se va retrage din joc, urmându-i pe Whand şi Spash, sau va alege să vâneze Vampirii care-i luaseră fata.

Giganţii Ierbii erau masivi, dar le plăcea îngrămădeala. Pentru Oamenii-Maşină, descoperise Vala, problema era să evite intrarea în ea.

Roşii erau iritabili. Giganţii Ierbii le dădeau sfaturi.

Dacă Roşii şi Oamenii-Maşină se simţeau copleşiţi, de ce nu erau şi micuţii Culegători intimidaţi? Ei găsiseră o strategie care părea să funcţioneze. Unii se jucau cu copiii, alţii aveau grijă de toaleta adulţilor. Ochii lor miopi reuşeau să descopere insectele parazite cu cea mai mare precizie.

Thurl se smulsese dintr-un grup de neveste şi o întrebase pe Vala curtenitor, fără pic de maliţie în glas:

— Ai obţinut ce voiai din grămada de excremente? Sosise, deci, vremea să-i destăinuie un secret.

— Da, şi vă mulţumim. Când amestecăm cristalele cu sulful şi cărbunele pe care Roşii le adună, obţinem ceea ce ne împinge gloanţele.

— Aha! spuse Thurl, ascunzându-şi surpriza.

El nu putea să facă praful de puşcă: încă nu cunoştea proporţiile, îşi spusese Vala. Acum, cel puţin, ştia că nu era vorba doar de o perversiune a Oamenilor-Maşină.

În pauză, se insinuase muzica Vampirilor şi pauza devenise linişte.

Acum, însă, cântecul Vampirilor avea un acompaniament instrumental tot mai sonor. La început, se potrivea cu muzica lor. Vala învăţase să distingă harfa, buciumul, fluieratul naiului, thuterul. Acum, vaietul muzical al Demonilor altera cântecul Vampirilor, în timp ce ritmul thuterului din fundal creştea tot mai mult, accelerând bătăile inimii. Nu se mai auzea deloc cântecul Vampirilor.

Era al doilea răsărit de soare de când se puseseră în mişcare. Noaptea, poposiseră pe un promontoriu deasupra unui râu. Vampirii îi lăsaseră în pace.

Ajunseseră cirezile lui Ginjerofer în dimineaţa celei de-a doua zile. Roşii îi aşteptau cu alcoolul. Cărbunele şi sulful pe care le importaseră de foarte departe, în schimbul propriei lor avuţii, reprezentau o cantitate prea mică pentru a se mândri cu ea.

Noaptea acoperise soarele înainte ca vehiculele să fie încărcate. Roşii îşi făcuseră tabăra în jurul lor. Când veniseră Vampirii, tunurile începuseră să-şi împrăştie focul peste vârfurile corturilor ridicate de Roşii. Până în zori, numărul Vampirilor morţi trecuse de patruzeci.

Vehiculele transportau bunuri de schimb şi Vala făcuse unele cadouri, dar cei patruzeci de Vampiri morţi contribuiseră cu mult mai mult la menţinerea unităţii în rândul speciilor ce alcătuiau caravana.

A treia zi, ajunseseră la Trecătoarea Zăpezii. Pe parcursul ei se văzuseră nevoiţi să înfrunte variatele dificultăţi ale terenului, să lupte cu altitudinea şi pantele, să se certe între ei; dar Vala era fericită că se scurseseră fără probleme două zile de mers. Puteau ajunge la refugiul Vampirilor a doua zi la prânz, dacă ar fi fost destul de nebuni să meargă direct acolo.

Dimineaţa, coborâse şi Vehiculul Doi. Warvia stătea deasupra cabinei tunului, sub o foaie de cort.

— Waast, este adevărat că Trecătoarea Zăpezii e cea mai uşoară cale peste munţi? strigă Twuk, bine dispus.

— Când Roşii şi Demonii sunt de acord, cine se mai poate îndoi?

— Şi Vampirii cred la fel!

Vehiculul Doi era plin de larma victoriei. Chiar şi capul întunecat al Buciumei se ridică în lumina zilei, mijindu-şi ochii şi zâmbind grotesc, înainte să cadă la loc. Vala nu remarcă atunci tăcerea Warviei. Păstorii Roşii se veseleau arareori.