Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— În primul vehicul, nu se găseşte nimeni, cu excepţia lui Harpster, spuse Şoapta. Harpster doarme. Chiar dacă se trezeşte, nu te va deranja! Ia tot ce-ţi trebuie.

Vala ar fi vrut să pătrundă în spiritul lucrurilor.

Apa era rece. Trebuia să fii activ ca să-ţi păstrezi căldura corpului. Se părea că se hotărâseră să se spele unii pe alţii. Discuţiile ce implicau fizionomiile şi rishathra erau purtate mai mult prin semne. Chitakumishad şi Rooballabl încercau să găsească o poziţie care să-l lase pe Chit cu gura deasupra apei. Beedj şi Twuk priveau şi făceau sugestii. Prin spălare, fuseseră înlăturaţi toţi paraziţii, dar Culegătorii se obişnuiseră să-i caute şi-i găseau până şi pe cei mai insignifianţi.

Barok se răsuci râzând. O apucă pe Vala de umeri şi o întoarse cu spatele la el. Apoi, începu să-i frece spatele cu un ghemotoc de vegetale acvatice.

Erau cu toţii minunat de prietenoşi, aşa cum ar fi fost normal între specii care nu concurau pentru aceleaşi lucruri, care aveau nevoi diferite. Toate ar fi fost bune, dacă şi Warvia şi Tegger ar fi venit alegând din cabina vehiculului, ţinându-se de mână.

Valavirgillin privi peste umăr. Zgomotul valurilor înghiţi o bună parte din vocea ei scăzută.

— Sabarokaresh, am nevoie de ajutorul tău. Al tău, al lui Kaywerbrimmis şi al lui Chitakumishad.

Barok continua ce începuse.

— Ce fel de ajutor?

— Să veniţi cu mine, când am să caut în Vehiculul Doi. Mâinile bărbatului încetară s-o mai frece. Acesta se uită împrejur.

— Nu cred că ar trebui să-l deranjăm pe Chit.

— Nu. Crezi că asta o să-l aducă la muncă?

— S-ar putea să se înece singur. Iată-l pe Kay acolo. Era o privelişte neobişnuită.

Puţin mai încolo, Kaywerbrimmis era întins pe burtă, mai mult în apă, şi desena hărţi în noroi cu degetul. O Făptură neidentificabilă a Fluviului îl sfătuia. Vala se răsuci pe cealaltă parte şi întrebă:

— Ai învăţat ceva?

— Poate.

— Ne oferi câteva frânturi din timpul tău, mie şi lui Barok?

Kay privi în jur, îi studie figura şi decise să nu pună întrebări. Sări în picioare şi o porni alături, la fel de gol ca şi ei. Nu mai era nici o şansă ca Vala să ajungă la grămăjoara ei de haine.

I-ar fi plăcut să meargă dezbrăcată, dacă ploaia ar mai fi încetat. Oare hainele erau atât de periculoase? Nu se punea numai problema de a rămâne curat. Un Vampir putea să înveţe că există sânge sub miasma hainelor ţesute sau a celor din piele tăbăcită.

Acum, nu-şi dorea hainele, ci numai traista.

Dar o femeie goală cu traista pe umăr, ar fi fost o imagine destul de nefirească.

… Oh, fără îndoială, totul trebuia să fie cât mai normal.

Când cei trei se depărtaseră suficient pentru a mai putea fi auziţi de cineva, Vala întrebă:

— Kay, cum s-a comportat Warvia… ?

— A rishat cu noi toţi.

Ea se urcase pe treapta laterală a vehiculului.

— A deranjat-o?

— Da. De câteva ori, a încercat să iasă afară. Poate dorea să scape de noi, sau să meargă la Vampiri. Oricum, aceştia i-ar fi venit de hac. Greşeşte când crede că este imună.

— Kay, nimeni n-a crezut că…

— Warvia a crezut. N-am putut s-o las afară. Când s-a luminat de ziuă, am încercat s-o calmăm. — Bărbatul vorbea cu dinţii încleştaţi. — Nu este bine. Poate că o femeie sau cineva care n-a fost acolo ar reuşi s-o facă să vorbească.

— Am să încerc eu, spuse Vala.

Deschise încuietoarea şi pătrunse în interiorul vehiculului.

Înăuntru, nu era prea întuneric. Lumina se strecura prin turela tunului. Vala adulmecă mirosul fostei încărcături şi aşteptă să i se obişnuiască ochii cu penumbra.

Praf de puşcă. Minch şi piperpraz. Cantităţi mari de iarbă pentru Twuk şi Paroom. Săpun: un material ciudat, fabricat de speciile situate foarte departe, spre tribord. Încercă să miroasă şi vechile miasme, sudoarea îngheţată a oamenilor ascunşi de atacatori, agonia celor răniţi; dar toate fuseseră curăţate. Nu se simţea deloc miros de sânge.

Urcă scara, către cabina tunului. Nici urmă de Tegger.

Kaywerbrimmis îi atinse călcâiul. Vala tresări puţin.

— Oh flup, oh flup, eram atât de convinsă că o să găsesc totul acoperit cu sânge! Probabil că Tegger a ghicit, şi cum ar fi putut Warvia să-l mintă? Warvia !

Picioarele ei se bălăngăneau letargic în faţa deschiderii pentru tun. Vala se strecură până la brâu prin deschizătură.

— Warvia, unde este el? Warvia nu răspunse.

— Ei bine, cum a primit vestea?

— E mort pe dinăuntru, răspunse ea de data aceasta.

— Warvia, aliat scump, nimeni nu a crezut cu adevărat că tu eşti imună la miasma Vampirilor!

— Am crezut că mă va ucide, spuse Warvia. Nici măcar nu i-a trecut prin cap asta.

— Putem face ceva pentru el?

— Bănuiesc că vrea să rămână singur.

— Dar pentru tine?

— Şi eu vreau acelaşi lucru.

Vala se lăsă să alunece pe scară în jos.

— Nu cred că o să se rătăcească, spuse Kaywerbrimmis. Se poate ghida după fluviu sau după urmele roţilor. E posibil să aibă nevoie de ceva timp ca să digere ceea ce s-a întâmplat. Ca să se răzgândească.

Ea dădu din cap în semiobscuritate.

— Vala, trebuie să punem vehiculele în mişcare!

— Acum, o să preiau eu poziţia din urmă.

Poate că, în timp ce pregăteau Vehiculul Unu, îi rămânea timp să-l caute pe Tegger. Dar nu credea nici ea că va fi posibil.

— Supravegheaz-o bine pe Warvia. Sau să o iau cu mine?

— Cred că ar fi mai bine. Tu eşti Şefa, iar ea are cei mai buni ochi…

— Alta nu este…

— Este o scuză decentă. Dar ar putea să vorbească cu tine, deoarece…

Se oprise.

— Pentru că nu a rishat cu nimeni din Vehiculul Unu, nu-i aşa?

— Exact.

— Eşti bărbat, Kay…

— Şefa, pur şi simplu, nu ştiu care sunt sentimentele lui Tegger acum. Un asemenea lucru nu li s-a mai întâmplat Roşiilor.

Tegger îşi dăduse drumul fără zgomot de pe turela tunului. Nu se zărea nici o fiinţă prin împrejurimi, iar el sărise atunci când o voce îi şoptise foarte aproape de ureche:

— Ai tot ce-ţi trebuie pentru călătorie?

— Ştergare şi nişte piperpraz, murmură el, stând ghemuit. Săpun. Haine curate. Sabia mea. Am să urmez fluviul, aşa că n-o să am nevoie de gamelă. Pe aceasta am umplut-o cu alcool. S-ar putea dovedi o marfă utilă.

— Nu pentru băut, sper!

— Combustibilul arde, răspunse el, apoi gândi: „Nu este treaba ta!”

— Plănuieşti să omori la-ntâmplare? Sau ceva mai organizat?

— Nu ştiu nimic. Ei trăiesc sub un oraş-uzină, o structură mare, plutitoare. Şoaptă, dacă noi…

— Dacă tu.

— Dacă nu le pot distruge refugiul, nu obţin nimic. Dacă nu… dacă nu pot face ceva… grandios…

— Pentru onoarea ta?

— Da. Ce ar face Warvia? Acum nu mai sunt nimic. Trebuie să fac singur ceva.

— Dorinţa!

— Să distrug Cuibul din Umbră.

— Tu trebuie să te străduieşti.

— Fă-l să cadă! Striveşte-i dedesubt.

— Ar putea fi dificil.

— Dificil?

Tegger îşi ridică pe umeri legătura cu lucruri. Remarcă trei Oameni-Maşină în pielea goală ce intrau în Vehiculul Doi. Nu era nici un pericol, deşi, după aceea, ar fi fost posibil să cerceteze şi celălalt vehicul. Tegger îşi făcu loc printre tufele dese.

Continua să-şi vorbească sieşi sau aerului din jur: