Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Dificil. Este imposibil! Nu pot da buzna într-un cuib de Vampiri. Dacă aş reuşi să ajung deasupra lor, în fabrica plutitoare — dar pentru asta ar trebui să zbor.

— Ce ascunde Valavirgillin? îl întrerupse Şoapta.

— Oamenii-Maşină au secretele lor, răspunse Tegger.

— Ştia că tu şi cu Warvia nu veţi rezista ispitei Vampirilor. Totuşi, speră că micuţa ei armată va putea învinge. Cunoaşte ceva pe care nimeni altcineva nu-l mai ştie?

Mintea lui Tegger încerca să se calmeze; geamătul i se ridicase în gât. Îl auziseră. O să-l găsească… Mintea sa, nu trebuia să-şi piardă minţile din cauza isteriilor corpului. Gândeşte!

Primul gând coerent pe care-l avu, după o perioadă de timp, a fost că tocmai auzise primul ordin real al Şoaptei, indiferent de formulare.

Louis Wu, din specia Oamenii Sferei, vizitase tribul lui Ginjerofer. Şi Valavirgillin îl cunoştea… îl cunoştea mai bine, de vreme ce rishathra se număra printre îndeletnicirile ei. Îi destăinuise oare Louis Wu ceva?

Şi o văzuse umblând goală, cu câteva clipe în urmă.

— Trebuie să-şi fi lăsat traista împreună cu hainele. Şoaptă, unde sunt hainele lui Valavirgillin?

— Priveşte de-a lungul ţărmului… acolo. Traista este pe ţărm, dar poţi ajunge la ea cu un băţ.

— Şoaptă, eu nu sunt hoţ! Vreau doar să văd.

— Dar dacă Valavirgillin ascunde cunoştinţe care le-ar fi de folos tovarăşilor ei?

— Informaţia este o proprietate. Nu-i mai răspunse nimeni.

— Am înnebunit? se întrebă cu glas tare.

Spiritul nu-i oferise nimic pe care propria sa minte să nu-l fi născocit. Ce s-ar întâmpla cu el dacă l-ar scoate cineva din minţi? Exista o Şoaptă?

Warvia suferise un şoc teribil. Cum se simţea ea? Adevărul oribil era să ea ar fi putut să fie la fel de ţicnită ca şi el!

Tegger începu să se furişeze prin tufişuri, asemeni unui prădător, prada fiind un rucsac de piele care nu-i aparţinea. După câteva minute se opri şi-şi ciuli urechile, încercând să audă foşnetul tufişurilor, Şoapta sau pe tovarăşii săi. Nimic.

O luase deja razna, dacă ajunsese să suspecteze femeia din specia Oamenilor-Maşină. Acesta era, cu adevărat, războiul lui Valavirgillin. Ea îi implicase pe Demoni, atunci când doar un megaloman ar fi păstrat comanda numai pentru sine. Armele ei valorau cât vieţile lor…

Dar aici erau hainele ei, spălate şi puse la uscat pe tufe, iar rucsacul era agăţat alături. Putea să arunce o privire.

Nu avea nevoie să se arate. Cu vârful săbiei, ajungea până la el. Îl strecură sub curea şi o trase spre el, apoi se târî pe burtă înapoi în tufişuri.

Rucsacul se deschidea simplu, aidoma altora pe care le văzuse, dar, spre deosebire de acelea, acesta avea multe buzunare; în plus, pe dinafară era confecţionat din piele, căptuşită cu o ţesătură foarte fină. Aprinzătorul Valei era la fel de bun ca al lui, fiind adus de neguţători de la o mare depărtare. O pătură, nişte sufertaşe ciudate (goale), o cutie care conţinea săpun lichid, gloanţe şi un pistol descărcat.

Pistolul: pentru Tegger, reprezenta diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre hoţ şi — nu exista cuvânt pentru ceea ce devenise el acum, pentru Warvia, dar orice hominid cunoştea cuvântul hoţ .

— Te-ai ţicnit, îşi spuse.

Încercă să aşeze lucrurile aşa cum le găsise. Oare putea să împingă şi rucsacul la loc fără să fie suspectat?

— Nu deţin titlu pentru praful de foc al Oamenilor-Maşină, continuă să vorbească în şoaptă. Furtul acestui secret ar fi într-adevăr furt.

Răsuci rucsacul şi-l deschise din nou. Se simţea ceva rece .

Căptuşeala: era rece , o răcoare care diminua în urma atingerii sale.

O frecă între degete. Ţesătura era atât de fină încât urzeala nu se vedea nici de aproape. Avea straturi, mai multe straturi.

Separă unul şi trase. Un material obişnuit s-ar fi deşirat, iar stratul s-ar fi detaşat.

Era un material robust şi foarte fin. Nu ştia cum să-l mai pună la foc. Ce era?

Ce urmărea să facă Şoapta cu el?

Îl îndesă sub kiltul lui. Acolo ar fi fost găsit mai greu decât în rucsacul său. Apoi îngrămădi rapid lucrurile în rucsacul Valei şi, cu ajutorul săbiei, îl aşeză la loc pe tufă, poate chiar aceeaşi.

Foştii săi tovarăşi erau împrăştiaţi peste tot, pe ţărm şi în tufişuri. Poate că îl vânau. Mai bine să-şi vadă de drum.

Tegger străbătuse de-a buşilea tufişurile până ce acestea se terminaseră. Apoi, alergase pe ţărmul noroios şi se ascunsese în ceaţa ce devenise tot mai densă.

Fluviul se lăţea, la fel şi ţărmul noroios. Vehiculele nu se mai zăreau.

Tegger nu era îngrijorat din cauza Oamenilor Fluviului. Era convins că ochii lor, care trebuiau să vadă atât prin aer, cât şi prin apă, n-ar fi fost în stare să-l identifice. În plus, aceştia nu înotau la fel de repede pe cât putea el să alerge, iar cu mersul nu se împăcau deloc. Cum ar reuşi să-i informeze pe cei din vehicule? Depăşise până şi veştile despre el.

Acum, Tegger acţiona pe cont propriu.

Ceea ce ştia, îi sfâşia pieptul. Deşi patru specii străine îi fuseseră aliaţi şi prieteni, se gândea puţin la ele. Îi părea rău însă de Warvia. Niciodată de la împerecherea lor, niciodată, din copilăria lui sau a ei, nu fuseseră separaţi mai mult de o zi.

Lumea trebuia să se schimbe, înainte să mai poată da vreodată ochii cu ea.

Pe măsură ce alerga, aspectul fluviului se modifica. Nisip. Pietriş. Un şir de copaci îşi făcuseră loc pe lângă o stâncă golaşă, ajungând aproape până în apă. Albia se îngusta aici şi fusese nevoit să se caţere pe o latură a stâncii pentru a se uita în jur. Trei Vampiri şi un bebeluş, abia vizibili prin umbra slabă aruncată de o stâncă de pe celălalt ţărm, îl priveau cum fuge de ei, dar nu-l urmăriseră.

Ziua se sfârşise, dar el continua să alerge.

Ploua încontinuu de la prânz. Valavirgillin încerca să găsească locuri de trecere peste stânca golaşă, dar pretutindeni dădea doar de noroi. Înclinându-se, alunecând, dar niciodată în pericol de a se răsturna, vehiculele înaintau în aval spre Cuibul din Umbră.

Când întunericul mâncă un pic din marginea soarelui, Vala îşi instalase deja dispozitivul militar.

Acolo, fluviul avea lăţimea de patru sute de paşi. Rooballabl şi Fudghabladl urmau să fie şi ei în siguranţă. Vehiculele îşi umpluseră rezervoarele de apă, apoi, urcaseră din nou spre creastă. Munţii apropiaţi puteau fi consideraţi picioarele Barierei de Flacără, chiar şi cei mai mari.

Vehiculele înaintaseră greoi, atente să nu alunece pe pantă. Oare ploaia îi încetinise pe Vampiri, aşa cum o încetinise şi pe ea? Ar fi trebuit să campeze mai devreme.

Totuşi, mai era încă lumină atunci când ajunseseră pe poziţiile alese.

Aranjase vehiculele spate în spate, nu prea aproape, cu tunurile îndreptate spre exterior. Cei care trebuiau să-şi pregătească mâncarea, o făceau sub un coviltir, profitând de ultimele raze ale soarelui. Warvia vânase câteva creaturi suficient de mari pentru a le împărţi cu Oamenii-Maşină. Înainte de a se întuneca, îşi spălaseră şi îşi aşezaseră ştergarele cât mai departe de vehicule.

Culegătorii se retrăseseră. Nu le plăcea ploaia şi aveau nevoie de somn. Ceilalţi sporovăiau, dormeau sau, mai degrabă, aşteptau.

Vala ar fi primit cu plăcere sfatul Demonilor. Aceştia erau cocoţaţi pe un vârf golaş de granit ce domina Cuibul din Umbră. Vorbeau în propria lor limbă şi stăteau cu spatele la ei şi la focul ce dădea să se stingă. Valavirgillin vedea doar doi, dar i se păruse că aude mai multe voci.