Restul a fost ceaţă. Bărbatul se agăţă de umerii lui Tegger şi încercă să-l apropie de dinţii săi. Tegger îl scutură ca pe un şobolan, în timp ce-l sugruma. Femeia aproape ajunsese la râu când Tegger o ajunse din urmă şi îşi recuperă sabia. Călcă prea aproape de un Vampir, pe care-l crezuse mort, simţi cum colţii acestuia i se strâng peste gleznă, izbi cu sabia şi continuă să meargă. Cel orbit venea după el, adulmecând. Tegger fu nevoit să-l lovească de trei ori cu sabia tocită ca un băţ, până ce reuşi să-i reteze capul. Se putea auzi gâfâind aidoma unui erbivor bolnav.
Printre valurile de ceaţă, remarcă forme ce coborau dinspre Cuibul din Umbră.
Rucsacul, nu uita rucsacul. Bun! Şi acum?
— Şoaptă! Ascunde-mă!
— Fugi spre mine! veni răspunsul.
Vocea era o comandă ca un pocnet de bici, cu o urmă de poticneală în pronunţie, şi venea de departe, din aval, chiar dinspre Cuibul din Umbră.
Tegger o rupse la fugă. Străbătuse mai bine de o sută de paşi, când vocea vorbi din nou; de data aceasta, părea să fie mult mai aproape.
— Intră în apă!
Tegger coti la stânga spre apă, şi spre vocea Şoaptei. Se găsea ceva acolo? În întuneric zări o umbră, o umbră prea mare pentru a fi solidă. Şi o fâşie de întuneric… o insulă?
Vampirii nu puteau să înoate, altfel Poporul Apei ar fi trebuit să ştie. Tegger era un locuitor al câmpiei şi nu încercase niciodată să înoate.
Apa era din ce în ce mai adâncă… Îi ajunse mai întâi până la gleznă, apoi până la genunchi… O clipă de pauză, ca să-şi aşeze rucsacul pe spate. Fără kilt. Îl lăsase acolo. Sabia şi-o vârî în teaca de pe spate. Avea nevoie de braţe libere pentru a înota, dacă hominizii înotau ca Rooballabl dacă şi Roşii puteau înota. Continuă să înainteze. Adânc până la genunchi, până la genunchi… şi chiar şi mai sus.
— Aici, se auzi Şoapta din depărtare. Mergi spre aval. Străbătu treizeci de paşi prin apa adâncă până la genunchi, pentru a ajunge pe o limbă joasă de noroi întunecat care nu se putea numi insulă . Vampirii se adunaseră pe ţărm. Unul, apoi altul păşiră în apă şi porniră către el.
Alergă spre aval, pe limba de noroi, spre o umbră mult prea mare pentru a nu fi decât forma unui vălătuc de ceaţă. Se întreba dacă Vampirii erau în stare să se lupte în timp ce apa le încurca picioarele. Acesta putea fi, într-adevăr, cel mai bun loc pentru asaltul final.
Nu-i era ruşine să moară. Am omorât o femeie Vampir pentru că nu era Warvia , îşi spuse din nou. Dar când îi ucisese pe cei şase avusese o senzaţie ca şi cum ar fi omorât-o pe Warvia, iar şi iar, pentru ceea ce făcuse noaptea, şi se simţise mândru.
Dacă va omorî şi mai mulţi Vampiri, Warvia îi va dispărea chiar şi din minte.
În timp ce picioarele sale lipăiau în noroi, umbra monstruoasă se modifică. Acum, era foarte rigidă. Devenise brusc solidă, alături de el. O izbi cu latul săbiei şi ceva răsună. O atinse atunci repede cu pumnul.
Nu era o formă de ceaţă. Era rugoasă şi un pic elastică, precum straturile de metal bătut cu ciocanul.
Văzuse chestia aia de la o distanţă mult mai mare. Era o placă înclinată, cu colţuri drepte, evident artificială, măsurând cincisprezece paşi pe cincisprezece, dacă jumătate din ea se afla sub noroi. Se ridica la un unghi de aproape patruzeci de grade. Noroiul se îngrămădise peste ea.
De-a lungul marginilor, se găseau o serie de inele suficient de mari pentru a prinde de ele cabluri. Un suport gros se ridica din mijloc. La unul dintre colţurile vizibile era ceva ce semăna cu un scripete. Dacă existase vreun cablu, dispăruse.
Cel mai ridicat colţ era bombat.
(Şoapta rămăsese tăcută. Şoapta vorbea rareori. Probabil, se aştepta ca el să facă singur toate lucrurile, gândi Tegger. Dar de ce?)
Aici nu se simţea deloc miasma Vampirilor.
Cu sute de falani în urmă, când avusese loc Prăbuşirea Oraşelor, se spune că plouase din cer cu vehicule. Majoritatea lor dispăruseră, fiind îngropate, sau ruginiseră. Uneori, puteai găsi carcasa unui vehicul zburător, precum şi folii curbe dintr-un material la fel de transparent ca apa, de regulă sparte. Ferestre. Alteori, dădeai peste lucruri şi mai mari.
Precum o platformă pentru cărat mărfuri prea mari pentru a încăpea într-un vehicul.
Ceaţa când ascundea, când dădea la iveală detalii. Cel mai ridicat colţ al platformei se umfla aidoma unor bule de săpun adunate împreună — cu mai multe faţete — şi, la fel ca în cazul respectivelor, se putea vedea înăuntru. O faţetă era ciudată, ca şi cum ar fi fost acoperită de pânza unei insecte. Celelalte erau transparente.
Când Tegger încercă să se urce pe platformă, constată că aceasta era prea lustruită şi alunecoasă din cauza ploii şi noroiului.
Mai bine să facă ceva. Fără îndoială, trebuia să scape de ultimul val de Vampiri, dar, chiar şi mergând prin apă, aceştia aveau să-l prindă. Tegger se dădu înapoi câţiva paşi, apoi, se repezi spre platformă.
La jumătatea distanţei, reuşise să-şi ia suficient avânt. Sări întinzându-şi braţele şi picioarele. Noroiul nu ajunsese atât de sus. Porţiunea aceea nu mai era din metal, sau era din metal acoperit: o suprafaţă rugoasă care oferea posibilitatea de a te agăţa de ea, chiar dacă era udată de ploaie. Izbuti să se caţere.
Umflătura se dovedi a fi alcătuită dintr-o singură bulă — parţial ferestre, parţial metal vopsit. Ceea ce părea a fi o uşă, atârna doar într-o balama. Degetele lui Tegger găsiră o margine a intrării, se agăţă de ea şi se ridică pentru a pătrunde înăuntru.
Privi înapoi, şi zări o siluetă albicioasă, care-l pândea.
Apoi, mai apăru una. Apoi, se făcură patru.
Tegger se vârî după uşa care atârna. Piciorul său dădu peste nişte resturi. Le ignoră deocamdată. Ridică uşa — nu era grea —, o potrivi la loc şi căută o cale de a o bloca. Exista o încuietoare, dar nu reuşea s-o facă să funcţioneze.
Vampirii începuseră deja să se caţere pe platformă şi să alunece, după care o luau de la capăt.
Uşa nu i-ar fi oprit. Poate doar panta. Altfel, bula le-ar fi devenit de mult vizuină.
— Şoaptă? Ce să mai fac? întrebă fără să aştepte un răspuns.
Nimic. Poate că Şoapta rămăsese jos. Cu Vampirii. Ciudat, dar nu-şi făcea griji în privinţa siguranţei ei.
Tegger îşi dădu jos rucsacul. Avea nevoie de lumină, iar acum nu mai era nici o problemă să aprindă focul. Lovi aprinzătorul până obţinu o flăcăruie.
O clipă, studie resturile. Mai văzuse oasele unei prăzi şi de vite, aşa că simţi un fior prin toate oasele corpului său. Piciorul atinsese şi ceva ce semăna cu panglicile.
Pilotul fusese dintr-o specie necunoscută, mai mare decât Roşii, cu braţe lungi. Acum, hainele i se transformaseră în zdrenţe, pierzându-şi culoarea. Craniul căzuse prea uşor, ca şi cum gâtul s-ar fi rupt când transportorul lovise solul. Avea fălcile puternice ale unui erbivor.
Un schelet de hominid. Cine şi-ar fi închipuit? Demonii nu veniseră după el.
Fără îndoială, la Prăbuşirea Oraşelor, Oamenii Nopţii au fost sătui şi ocupaţi până peste cap. Când au descoperit că nu se pot urce pe epavă, pentru a ajunge la cadavrul din bula de control, s-au lăsat păgubaşi. Nimeni nu va reuşi să se caţere acolo, au raţionat ei, astfel încât nimeni nu va găsi un cadavru abandonat şi nu va reclama neglijenţa Demonilor.
În lumina tremurândă a aprinzătorului, nu putea să vadă Vampirii rămaşi jos. Carcasa strălucea în jurul lui. O fereastră curbă nu era acoperită de reţea, aşa cum crezuse, ci era spartă, dar bucăţile se ţineau încă. Celelalte erau intacte.
Читать дальше