Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Nici tu, Louis. Poate că nu a mai luat elixirul de întinerire…

Bărbatul ignoră înţepătura.

— A îmbătrânit. Unsprezece ani…

Chiar şi Louis trăise vreme de unsprezece ani fără seminţele obţinute prin bioinginerie care amânau procesul de îmbătrânire ai unei fiinţe umane. Vala nu se atinsese niciodată de o asemenea substanţă. Era oare cu adevărat Valavirgillin?

Era . Rishase cu femeia aceea!

— Asta distorsionează un pic ciudăţenia lucrurilor, nu-i aşa, Louis?

— Cred că se află la zeci de mii de kilometri spre tribord de locul în care am lăsat-o. Ce o face pe aici?

— Bănuiesc că se pregăteşte să atace o enclavă de Vampiri. Este ea, nu-i aşa? Ţi-am expus punctul meu de vedere? Dacă ţi-aş arăta zece umanoizi sănătoşi, ei ar putea fi zece supravieţuitori dintr-o mie de morţi. Dar eu îţi arăt o femeie pe care o cunoşteai dinainte de furtuna de radiaţii şi, în mod clar, în clipa de faţă. Care mai sunt ciudăţeniile acum?

Louis se foi pe bolovanul şlefuit de ape pe care-l alesese drept scaun.

— Este chiar timpul prezent, Ultimule?

— Cu patruzeci de ore în urmă.

— Pretinzi că Teela a minţit? formulă pământeanul întrebarea pe care refuzase s-o pună timp de unsprezece ani. De ce ?

— A acţionat pe baza unei cunoaşteri insuficiente. A dobândit un surplus de inteligenţă dar, în aceeaşi măsură, i-a crescut şi aroganţa şi, dintotdeauna i-a lipsit simţul practic, Louis. Putea şi ea să facă ce am făcut eu, cu ajutorul computerului meu. Louis, Teela n-a reuşit să înţeleagă cât de precis voi reuşi să ghidez jetul de plasmă pe care l-am desprins din soare. L-am trimis direct în jeturile de orientare de pe Zidurile de Margine. Plasma n-a atins niciodată suprafaţa principală a Lumii Inelare. Radiaţia de care se temea… desigur, a fost mult deasupra nivelului de bază.

— Inelul, spuse Louis. Începuse să creadă.

— Exact, inelul…

— Şi cum îţi închipui că au scos-o la capăt Oamenii Munţilor Răsturnaţi?

— De-a lungul unei porţiuni de cinci la sută din Zidul de Margine, presupun că am ucis destul de mulţi.

Zece milioane, o sută de milioane de oameni dintr-o specie pe care Louis Wu nu o întâlnise niciodată. Sau, poate, chiar mai multe specii.

— Ultimule, cred că-ţi sunt dator cu o scuză.

Păpuşarul izbucni într-o cascadă de sunete melodioase. Să fie sigur că s-a înregistrat, gândi Louis. Apoi, adăugă:

— Altă problemă. Remarci bărbatul ce stă în postul de observaţie? Păstorul Roşu?

— Sigur. Rasa de carnivori mici şi roşii, ce trăieşte nu prea departe de Zidul de Margine. Sunt alergători foarte rapizi.

Uriaşul vehicul începu să coboare panta rapid şi în zigzag, ocolind bolovanii la viteza de 5 Mach, într-o furtună de praf şi nori, şi dispăru într-un labirint de roci.

— Am pierdut vehiculele, pentru o vreme, spuse Ultimul. Acum cincisprezece ore, am recepţionat şi am înregistrat asta.

Un mic om roşu alerga pe ţărmul fluviului cu o viteză de cel puţin 12 Mach. Louis izbucni în râs.

— Nu sunt chiar atât de rapizi!

— Este acelaşi om?

— Nu-mi dau seama. Fă-l să alerge mai încet!

Omul roşu încetini până la o viteză râvnită chiar şi de un alergător olimpic.

— Arată ca el, spuse Louis.

— Infraroşii, comandă Ultimul.

O umbră roz străluci prin fereastra cu margini incerte de pe stânca întunecată, alergând de-a lungul unui fluviu negru, mărginit de stânci strălucitoare. Un cursor verde arăta ceva.

— Asta?

O umbră roz alergând şi… licăririle alteia. Roşul continua să alerge, fără să se oprească. O formă mai caldă se furişa din ascunzătoare în ascunzătoare, fulgerând între roci…

— Încetineşte asta!

… acum, printre tufe… dar acum unde era? Păstorul Roşu alerga repede, dar chestia aia se ţinea de el, ascunzându-se totodată. Pământeanul nu reuşea să-şi dea seama ce formă avea…

— Louis, am văzut arderea celor trei nave ale Patriarhiei. Şi suspectez un Protector, spuse Ultimul. S-ar putea să avem şi de-a face în acest caz cu un protector?

— De ce n-ar fi un Demon?

Punctele roşii se derulară pe repede înainte, apoi imaginea trecu la lumina normală. Păstorul Roşu alerga singur. Alături de el, se remarca sugestia unei mişcări sporadice, iar privirea omului îşi schimba direcţia constant.

Ceva răsărise brusc în faţa sa. El îşi trase sabia din teacă…

Pauză . Cursorul Ultimului indica din nou ceva.

— Păstor Roşu. Vampir. Mai vezi şi altceva?

— Dă-mi pe infraroşu.

În infraroşu, Louis numără cinci puncte luminoase. În lumina normală… Cursorul indica din nou.

— Păstor Roşu. Vampir. Aici şi aici sunt Demoni. Vezi?

Louis nu-i uitase pe Demoni; deşi se ascundeau în tufişuri şi umbră, le recunoştea forma înaltă şi subţire.

A cincea luminiţă, însă, se ascundea chiar şi de Demoni. Louis credea că distinge o mână mai mică decât cea a unui Demon, aproape fără păr. Mâna unui om bătrân, artritic, cu umflături la încheieturi.

Protector?

— De ce i-ar păsa unui Protector?

— Nu ştiu. Priveşte şi asta!

Derulare pe repede înainte. Femeia Vampir cade, rănită mortal. Păstorul Roşul fuge, se opreşte, se aruncă în apă şi se luptă imediat cu o jumătate de duzină de Vampiri. Recorderul încetini derularea. Sabia Păstorului Roşu se rotea în jur… o femeie se încovoia singură în spatele lui… o mână o prinsese de gleznă.

Cel ce se ascundea avea culoarea noroiului, era acoperit de noroi. Mâna sa noduroasă doar o atinsese, se strânsese şi-i dăduse drumul. Femeia lovise cu ghearele în ceva ce scăpa vederii sale; se întorsese la atac şi murise de sabia omului roşu.

— Minimalist, spuse Louis. — Un sunet strident încerca să-i atragă atenţia.

— Secretos, adăugă Ultimul.

Păstorul Roşu alerga de-a lungul ţărmului noroios. Vampirii se îndreptau spre el… şi fură înghiţiţi cu toţii de distanţă.

— Au ieşit din raza de acţiune instrumentelor mele. I-am pierdut, o vreme. Aproape l-am pierdut şi pe cel ce se ascunde, şi asta m-a preocupat mai mult. Priveşte!

Unghiul de vedere al camerei, aţintit de-a lungul fluviului, prinsese o scânteie, apoi se deplasase rapid pe pantă şi în umbră.

— Nu pot… începu Louis.

— Iată, din nou, în infraroşu. Deghizarea este aproape invizibilă.

— Aha. Era sub apă, desigur, şi ascundea căldura. Unde se duce? În cuibul Vampirilor?

Secvenţa fu reluată, de data aceasta în lumină intensificată. Plici: ceva ieşi din apă şi alergă pe ţărm, într-o manieră sacadată şi aleatoare. Pauză: nu era o imagine prea bună, dar umbra avea o alură clar hominidă. Fuga: până în umbră şi dispare.

— Asta a fost ultima oară când am văzut-o. În mod sigur nu este un Vampir. Îl păzeşte pe Păstorul Roşu şi, probabil, pe tovarăşii săi, ferindu-se cu orice preţ să fie văzut.

Producând un trosnet teribil de surcele, Pescarii şi Marinarii se aliniaseră în jurul bazinului pentru a privi uimiţi la Louis Wu, care plutea în aer, sau la o fereastră, deschisă pe stâncă, prin care se vedeau munţi îndepărtaţi scăldaţi de lumina zilei.

— Ce altceva ai mai prins? întrebă pământeanul.

— Nimic interesant, până acum trei ore.

— Ultimule, creierul meu trage într-adevăr să moară, din pricina lipsei de somn.

— Aşteaptă. Chestia asta…

— Este la treizeci şi cinci de grade pe curbura Arcadei, la cinci minute şi jumătate lumină depărtare. Nu te poate afecta. Deşi, ai dreptate, este un Protector…