Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Imaginea sări din nou… un soare mărit, dar întunecat de ceva până la limita toleranţei. Din furtuna fluidă, se ridica o trombă într-o mişcare de înaintare foarte rapidă. Tot mai sus, direct spre cameră… sute de mii de kilometri. O undă de şoc, mai luminoasă, se formă de la baza ei. Se propagă de-a lungul protuberanţei şi, brusc, deveni teribil de strălucitoare.

— Un efect laser supratermal… fără îndoială, Sistemul de Apărare Antimeteoritic. Dar nu acţionat de mine, Louis.

Ultimul putea să mintă. Dar ar fi doborât el o navă invadatoare?

— Louis, eu nu dobor nave invadatoare! Voiam să-i contactez. Numai un hiperpropulsor m-ar putea elibera din acest loc!

— Să zicem că sunt de acord cu asta, dar… Ultimule, crezi că mai este cineva, în afară de tine în Centrul de Reparaţii?

— Nu cred că mi-a fost străpunsă apărarea. Louis, există două Mari Oceane…

Bărbatul avu nevoie doar de clipă pentru a înţelege ce voia să spună Ultimul.

Un singur Mare Ocean ar fi dezechilibrat Lumea Inelară. Masa de apă implicată ar fi fost echivalentă cu cea a unui satelit jovian major. Trebuiau să fie două, pe arcuri opuse, şi într-adevăr erau două.

Echipajul Ultimului găsise un Centru de Reparaţie într-unul din Marile Oceane, sub Harta Marte. Pe celălalt nu-l exploraseră deloc.

Acesta se afla exact de cealaltă parte a Lumii Inelare, la şaisprezece minute-lumină depărtare. Şaisprezece minute cu viteza luminii, până ce al doilea Centru de Reparaţie să poată vedea cum pătrund prin Pumnul-lui-Dumnezeu navele invadatoare. Încă opt minute pentru a începe să afecteze soarele. Mai mult — o oră? două? — ca să îndrepte o protuberanţă de plasmă la câteva milioane de kilometri de soare, iar apoi ca s-o transforme în laser. Teribila sabie de lumină ar mai fi avut nevoie de opt minute pentru drumul de întoarcere.

Două ore şi douăzeci de minute era o perioadă plauzibilă.

— Marcat, spuse Louis. Mai degrabă ar trebui să presupui că mai există un alt Centru de Reparaţie pe acea parte a Arcului Lumii Inelare şi un Protector înăuntru.

— De ce un Protector? îţi dai seama, Louis, şi eu cred la fel.

— Un Protector ar fi găsit intrarea. Dacă a fost cumva un hominid — un Prăsitor —, de acum a devenit Protector. Celălalt Centru de Reparaţie trebuie să fie infestat cu arborele-vieţii, la fel ca al nostru. Pentru asta mă căutai? Ştii tot atât de multe despre Protectori ca şi mine, iar aici este miezul nopţii şi, ca atare, creierul meu s-ar putea să nu fie pe deplin funcţional.

— Ar fi posibil ca şi vârsta să-ţi fi afectat creierul. E necesar să vorbim, pentru că am mai multe să-ţi arăt. Louis, ar trebui să apar în faţa Ţesătorilor şi să fac cunoscută puterea ta? Sau nu?

— Drăguţ din partea ta, dar asta nu prea ne stă la-ndemână. Localnicii dorm, iar Pescarii sau Marinarii trebuie să fi văzut această strălucire, şi cine poate şti când va fi un Demon prin apropiere?

De fapt …

— Aceşti Ţesători par ospitalieri, spuse Ultimul, fără a sesiza zâmbetul ce înflorise brusc pe buzele bărbatului.

— Toate speciile din jurul Marelui Ocean sunt prietenoase, dacă ştii să-ţi ţii gura.

— Ce veşti ai de la tovarăşii tăi?

— Chmeee a luat un vehicul de asalt ca să-şi care bagajele. N-ai o reţea pe el?

— A ars-o, preciză Ultimul. Louis izbucni în râs.

— Putea s-o deconecteze, dacă voia bombăni Păpuşarul. Ce s-a întâmplat cu cei doi Constructori ai Oraşului?

— Kawaresksenjajok şi Harkabeeparolyn au de crescut doi copii şi al treilea este pe drum. Nu pot spune că ne-am plictisit unii de alţii, dar… În fine. I-am instalat într-un sat, în aval, şi le-am lăsat una dintre bărcile de asalt. Îi instruiesc pe localnicii de aici şi de pe ţărmul îndepărtat. Tu ce mai faci?

— Nu arăt prea prezentabil. Louis…

Cele trei boluri argintii ce alunecau în salturi de-a lungul pantelor Pumnului-lui Dumnezeu fuseseră înlocuite de strălucirea zăpezii de pe nişte munţi ce se profilau în lumina crudă a zilei. O bordură verde clipea în jurul a două puncte ce se târau alene printr-o trecătoare ce străbătea lanţul muntos.

— … dă-mi voie să-ţi atrag atenţia asupra acestora. Acum zece ani ţi-am arătat…

— Îmi amintesc. Este aceeaşi regiune?

— Da, sunt imagini luate cu trei zile în urmă de pe marginea unei structuri plutitoare de deasupra cuibului Vampirilor.

— Asta le-ai arătat Ţesătorilor?

— Da.

Imaginea se apropia. Era vorba de două vehicule rudimentare cu şase roţi, probabil puse în mişcare de aburi. Unul dintre ele tocmai depăşea culmea trecătorii. Imaginea se apropie de celălalt şi focaliză pe bancheta din faţă.

— Sunt Oameni-Maşină?

— Exact, răspunse Louis, privind cu atenţie. Remarcă bărbile. Astea, de asemenea, seamănă cu vehiculele folosite de Oamenii-Maşină. Hei…

— Louis, programul computerului de recunoaştere al fizionomiilor…

— Este Valavirgillin!

Bariera de Flacără arăta destul de joasă şi se dovedea extrem de erodată.

Nimeni, în afara lui Valavirgillin, nu vedea munţii în felul acesta. Louis Wu, din neamul Oamenilor Sferei, o învăţase să privească lumea ca pe o mască. El şi ciudatul său tovarăş o văzuseră pe dedesubt, acolo unde mările erau nişte umflături, şirurile de munţi erau lanţuri de gropi, iar uriaşe ţevi cărau flupul ce se aduna pe fundul mărilor şi oceanelor peste Zidurile de Margine, spre a deveni Munţii Răsturnaţi.

O misterioasă entitate modelase Bariera de Flacără, pentru a împlini o dorinţă estetică. Dacă ar fi ţinut seama de nevoile călătorilor, ar fi trebuit să modeleze un tunel prin lanţul muntos. Diferite triburi de Roşii, împreună cu cirezile lor, urmăriseră retragerea Florilor-Oglindă peste Trecătoarea Zăpezii. Doi indivizi, din rândul aceloraşi triburi de Roşii, ghidau acum vehiculele.

Noaptea muşcase o bucăţică din soare chiar în momentul când vehiculele depăşeau creasta trecătorii. Nici unul din ei nu mai văzuse cerul albastru de mulţi falani . Acum, se bucurau de el. Sub ei, se întindea, neîntrerupt, plafonul norilor. Pe sol era zăpadă, un strat nu prea gros, dar suficient pentru a provoca patinarea roţilor. Vala întâmpina dificultăţi în menţinerea direcţiei. În stânga şi în dreapta se ridicau flancurile munţilor, iar zăpada reflecta puternic lumina soarelui.

În spatele ei, ceva mai jos de bancheta conducătorului, Waast vorbea cu cineva nevăzut:

— Noi n-am întâlnit zăpadă când am trecut pe aici. Florile-Oglindă o topiseră pe toată.

Statura sa masivă, aproape îl acoperise pe Tegger.

— Florilor-Oglindă nu le plac norii, spuse acesta. Ele ard tot ce mişcă. Waast, n-ar trebui să separăm carele cât mai este încă lumină?

— Trebuie să luăm o decizie, răspunse Waast pe un ton ferm. Păstorul Roşu se încruntă.

— Desigur, cel care conduce dă ordinele. Dar, vezi, perechile s-au separat — Valavirgillin şi Kaywerbrimmis, la fel Buciuma şi Harpster.

Kaywerbrimmis şi Chitakumishad sunt amândoi bărbaţi . Ce se-ntâmplă dacă vin Vampirii? Warvia şi cu mine suntem despărţiţi şi în siguranţă. Beedj este cu tine, Paroom este cu Twuk, Manack cu Coriack, dar ce fac restul?

Vala îndreptă Vehiculul Unu în jos, pe panta lungă, prefăcându-se că nu ascultă. Aşa îşi exprima un Păstor Roşu nemulţumirea, lăsând să fie auzit. Perechi! La următoarea curbă, în faţă se deschise panorama unui imens fluviu maroniu.