Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Noi avem două manifestări, explică extraterestrul. Urmașii mei vor avea membre, nu mult diferite de ale tale, și vor locui mai mult pe fundul oceanelor, construind case, fabrici și nave spațiale. La rândul lor, vor da naștere unei generații care va arăta ca mine.

— Nu, nu, clătină din cap Nicole. Noi avem o singură manifestare. Copiii noștri seamănă întotdeauna cu părinții lor.

Conversația dură încă cinci minute. Cei doi călători spațiali vorbiră mai mult despre biologie. Extraterestrul fu deosebit de impresionat de largul domeniu termic în care puteau trăi oamenii. Îi spuse lui Nicole că membrii speciei sale nu puteau supraviețui dacă temperatura lichidului înconjurător depășea un domeniu de variație îngust.

Nicole fu fascinată de descrierea făcută de creatură unei planete acvatice a cărei suprafață era aproape în totalitate acoperită de pături uriașe de organisme fotosintetice. Țiparii cu pelerină, sau ce-or fi fost ei, trăiau în locurile puțin adânci aflate chiar sub acele sute de organisme diferite și foloseau fotosintetizatoarele pentru practic orice — hrană, materiale de construcție, ba chiar ca mijloace auxiliare de reproducere.

În cele din urmă, Vulturul îi spuse lui Nicole că sosise timpul să plece. Ea îi făcu cu mâna extraterestrului, încă lipit de parbriz, și acesta îi răspunse cu un ultim roi de balonașe, după care își dezlipi cele două extremități. Câteva secunde mai târziu, distanța dintre capsule ajunsese deja la sute de metri.

În sfera mișcătoare era din nou întuneric. Vulturul tăcea. Nicole era bine dispusă. Mintea ei continua să gonească, formulând de zor întrebări pentru creatura extraterestră cu care avusese scurta întâlnire. Aveți familii? Şi dacă da, cum deosebiți creaturile care trăiesc împreună? Puteți să comunicați cu locuitorii adâncurilor, care sunt copiii voștri?

Un alt gen de întrebări pătrunse în mintea ei și femeia se simți dezamăgită de sine însăși. Am fost prea practică, prea științifică. Trebuia să fi întrebat despre Dumnezeu, despre viața după moarte, chiar de etică.

— Ar fi fost practic imposibil să aveți ceea ce ați numi o conversație filozofică, spuse Vulturul la câteva clipe după ce Nicole își exprimase insatisfacția față de subiectele discutate. Pentru un asemenea schimb de idei nu există absolut nici o bază comună. Atâta timp cât nici unul nu știa unele lucruri fundamentale despre celălalt, nu existau repere de referință pentru o discuție de valoare sau pentru alte subiecte pline de înțeles.

Totuși, puteam să încerc, gândi Nicole. Cine știe? Poate că extraterestrul în formă de potcoavă ar fi avut niște răspunsuri…

Fu smulsă din contemplație de zgomotul de glasuri umane. În timp ce se uita întrebător spre Vultur, sfera se răsuci complet și Nicole văzu că pluteau la doar câțiva metri de zona în care locuia ea.

O lumină se aprinse în dormitorul pe care îl împărțeau Michael și Simone.

— Acela e Benjy? o auzi pe fiica ei șoptindu-i proaspătului ei soț.

— Așa cred, încuviință Michael.

Nicole se uită liniștită cum Simone se ridică din pat, își trase halatul și trecu în hol. Când aprinse lumina în camera de zi, Simone îl văzu pe fratele ei ghemuit pe sofa.

— Ce faci aici, Benjy? întrebă cu blândețe. Ar trebui să fii în pat, e foarte, foarte târziu.

Îi mângâie fruntea.

— N-am putut să dorm, răspunse cu un efort Benjy. Eram în-gri-jo-rat p-pentru ma-mi.

— O să fie curând acasă, spuse liniștitor Simone. O să vină curând.

Nicole simți un nod în gât și din ochi i se prelinseră câteva lacrimi. Se uită la Vultur, apoi la apartamentul luminat din fața ei și apoi, în final, la vehiculele-licurici de deasupra capului ei. Inspiră adânc.

— În regulă, rosti ea. Sunt gata să înregistrez banda video.

— Sunt invidios, zise Richard. Zău că sunt. Mi-aș fi dat bucuros ambele brațe pentru o conversație cu creatura aia.

— A fost uimitor, aprobă Nicole. Chiar și acum mi-e greu să cred că s-a întâmplat cu adevărat… Uimitor e și faptul că Vulturul a știut, cumva, în ce fel voi reacționa eu la toate.

— Pur și simplu a mers pe ghicite. Nu se putea aștepta, în realitate, să rezolve problema cu tine atât de ușor. Nici măcar nu l-ai făcut să-ți răspundă la întrebarea despre cuplul reproducător…

— Ba da. Mi-a explicat că embriologia umană este un proces atât de uimitor de complicat, încât nici chiar ei nu pot să știe rolul exact jucat de mamă fără să urmărească maturizarea și dezvoltarea fetusului.

— Scuză-mă, iubito. De fapt n-ai avut de ales…

— Am avut senzația că cel puțin încercau să-mi satisfacă obiecțiile. Poate că mă mint singură, oftă ea. În definitiv, până la urmă am făcut înregistrarea video, exact cum plănuiseră.

Richard își petrecu brațul în jurul lui Nicole.

— Cum spuneam, chiar că n-ai avut de ales. Nu mai fi atât de aspră cu tine însăți.

— Dar dacă iau datele astea ca să poată pregăti o invazie eficientă, sau ceva de genul ăsta?

— Am mai discutat despre asta. Posibilitățile lor tehnologice sunt atât de avansate, încât ar putea pune stăpânire pe Pământ în câteva minute dacă ar dori-o. Însuși Vulturul a subliniat că, dacă obiectivul lor ar fi invazia și subjugarea, l-ar putea realiza printr-un procedeu mult mai puțin elaborat.

— Acum cine e cel încrezător? zâmbi Nicole.

— Nu încrezător, ci realist. Sunt convins că bunăstarea generală a speciei umanei nu este un factor semnificativ pe lista priorităților inteligenței de la Baza de Tranzit. Însă chiar cred că ar trebui să încetezi să-ți faci griji că ești complice la crimă cu înregistrarea video.

Rămaseră tăcuți câteva minute. În cele din urmă, Nicole spuse:

— De ce crezi că nu mergem direct pe Pământ?

— Părerea mea este că trebuie să ne oprim mai întâi în altă parte. Probabil ca să luăm altă specie, aflată în aceeași fază a proiectului ca noi.

— Şi specia asta va trăi în celălalt modul din Rama?

— Așa presupun, răspunse Richard.

Ziua plecării era 13 ianuarie 2215, conform calendarului ținut cu sfințenie de Richard și Nicole încă de când Rama scăpase din bombardamentul nuclear. Bineînțeles că data nu însemna nimic în realitate — ci numai pentru ei. Lunga călătorie până la Sirius cu ceva mai mult de jumătate din viteza luminii încetinise timpul în interiorul lui Rama, cel puțin în raport cu Pământul, așa că data folosită de ei era un artificiu. Richard estimă că data de pe Pământ, la momentul plecării lor de la Baza de Tranzit, era cu trei sau patru ani mai târziu, 2217 sau 2218. Îi era imposibil s-o calculeze exact, întrucât nu avea istoricul precis al variațiilor vitezei în perioada în care călătoriseră în Rama. De aceea, nu putea decât să aproximeze corecțiile relativiste necesare transformării bazei timpului lor propriu în cel cunoscut pe Pământ.

— Oricum, pentru noi n-are nici o importanță ce dată e acum pe Pământ, îi explică lui Nicole de îndată ce se deșteptară în ultima lor zi la Baza de Tranzit. În plus, e aproape sigur că ne vom întoarce în sistemul solar cu viteze extrem de mari, asta însemnând că va exista o dilatare suplimentară a timpului înainte de rendez-vousul de pe orbita lui Marte.

Nicole nu înțelesese niciodată cu adevărat relativitatea — pentru mintea ei era ceva complet lipsit de substanță — și în mod sigur nu intenționa să-și bată capul cu ea în ultima zi dinaintea despărțirii de Michael și Simone. Ştia că despărțirea avea să fie extrem de grea pentru toți și voia să-și concentreze toate resursele asupra acelor ultime momente emoționante.