Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Uite ce-i, domnule Vultur, spuse ea după câteva secunde, nu sunt proastă. Ştiu cine deține controlul aici. Cred, însă, că noi oamenii merităm să fim tratați cu ceva mai mult respect. Întrebările noastre sunt absolut legitime.

— Şi dacă vă răspundem la ele spre satisfacția dumneavoastră?

— M-ați urmărit cu atenție timp de peste un an, zâmbi Nicole. Am fost vreodată complet nerezonabilă?

— Unde mergem? întrebă Nicole.

— Într-un scurt circuit, răspunse Vulturul. Acesta s-ar putea să fie cel mai bun mod de a vă rezolva incertitudinile.

Ciudatul vehicul era mic și sferic, doar cât să-i cuprindă pe Vultur și pe Nicole. Întreaga emisferă frontală era transparentă, iar în partea unde ședea omul-pasăre, se afla un panou de comandă. În timpul zborului, Vulturul atinse ocazional panoul, dar în majoritatea timpului nava păru să funcționeze singură.

La câteva secunde după ce se așezară, sfera porni în zigzag în lungul unui coridor și ieși prin două uși largi în întunericul total. Nicole icni. Se simțea de parcă plutea în spațiu. Se căzni zadarnic să vadă ceva.

— Fiecare dintre cele trei module sferice ale Bazei de Tranzit are interiorul cav. Acum am intrat într-un culoar care duce în inima Modulului de Locuit.

După aproape un minut, în fața navei apărură în depărtare niște lumini. Curând după aceea, vehiculul ieși din coridorul negru și pătrunse în uriașa cavitate centrală. Sfera se rostogoli și se întoarse; dezorientând-o pe Nicole, când se îndreptă spre beznă, departe de multele lumini din ceea ce trebuia să fie interiorul corpului principal al Modulului de Locuit.

— Noi observăm tot ce se petrece cu toate speciile pe care le avem ca oaspeți, atât temporari cât și permanenți, spuse Vulturul. După cum ați bănuit, avem sute de dispozitive de monitorizare în apartamentul vostru. Toți pereții sunt totodată oglinzi uni-sens — din această zonă centrală, vă putem urmări activitățile dintr-o perspectivă mai largă.

Nicole se obișnuise cu minunile din Baza de Tranzit, dar noua priveliște din jurul ei era și mai uluitoare. Zeci, poate sute de luminițe sclipitoare se mișcau prin întunericul vast al miezului modulului. Semănau cu un grup de licurici risipiți într-o noapte întunecată de vară. Unele pluteau în apropierea pereților, altele se mișcau încet prin vid. Unele erau atât de îndepărtate încât păreau că stăteau pe loc.

— Aici există și un centru important de întreținere, continuă Vulturul, arătând în față spre o un set dens și îndepărtat de lumini. Fiecare element al modulului poate fi atins foarte repede din acest miez, în caz că există probleme tehnice sau de altă natură.

— Ce se petrece acolo? întrebă Nicole arătând în dreapta, unde, la câteva sute de kilometri, un grup de vehicule staționau chiar în fața unei porțiuni mari și luminate a Modulului de Locuit.

— Este o ședință de observare specială, care folosește cele mai avansate monitoare de detecție la distanță. Apartamentele acelea găzduiesc o specie neobișnuită, ale cărei caracteristici n-au mai fost înregistrate în acest sector al galaxiei. Mulți dintre indivizii acestei specii mor și nu înțelegem motivele. Încercăm să ne dăm seama cum să-i salvăm.

— Așadar nu întotdeauna totul merge după cum ați plănuit?

— Nu, răspunse Vulturul și, în lumina reflectată, păru că zâmbea. De asta avem atât de multe planuri pentru situații neprevăzute.

— Ce ați fi făcut dacă, atunci la început, nici un om n-ar fi venit să afle ce este Rama?

— Avem metode alternative de atingere a scopurilor. Vehiculul acceleră în întuneric. Curând, o sferă similară, ceva mai mare decât a lor, se apropie din stânga.

— V-ar plăcea să cunoașteți un membru al unei specii al cărei nivel de dezvoltare este aproximativ egal cu al vostru? întrebă Vulturul.

Atinse panoul de comandă și interiorul navei lor fu scăldat într-o lumină blândă.

Înainte ca Nicole să apuce să răspundă, al doilea vehicul ajunsese lângă ei. Avea emisfera frontală de asemenea transparentă, dar era umplut cu un lichid incolor în care înotau două creaturi. Semănau cu niște țipari mari care purtau pelerine și se mișcau prin lichid unduind. Nicole estimă că aveau lungimea de aproximativ trei metri și lățimea de douăzeci de centimetri. Pelerina neagră, care se desfăcea ca o aripă în timpul mișcării, avea un metru lățime când era complet întinsă.

— Cel din dreapta, fără marcaje colorate, este un sistem de inteligență artificială, spuse Vulturul. Rolul lui este similar cu al meu, acționând ca gazdă pentru specia acvatică. Ființa cealaltă este un călător spațial de pe altă planetă.

Nicole se uită îndelung la extraterestru. Acesta își împăturise strâns pelerina în jurul corpului verzui și stătea aproape nemișcat în lichid, îndoit în formă de potcoavă, cu ambele capete ale corpului orientate către Nicole. Dintr-o extremitate țâșni un stol de bășicuțe.

— A spus „Salut”, și „tii, ești șocantă”, zise Vulturul.

— De unde știți asta? întrebă Nicole, neputând să-și ia ochii de la făptura bizară.

Cele două extremități ale acesteia, una roșu aprins și cealaltă cenușie, erau acum înfășurate una în jurul celeilalte. Ambele erau lipite de parbrizul navei.

— Colegul meu din celălalt vehicul traduce și apoi îmi comunică mie… Doriți să răspundeți?

Nicole avea un gol în minte. Ce să spun? gândi ea, cu ochii fixați la neobișnuitele încrețituri și protuberanțe de pe extremitățile creaturii. Fiecare capăt avea o jumătate de duzină de trăsături distincte, inclusiv o pereche de fante albe pe o „față” roșie. Nici unul dintre marcaje nu semăna cu ceva văzut vreodată de Nicole pe Pământ. Se uita în tăcere, amintindu-și de multele discuții pe care le avusese cu Richard și Michael cu privire la întrebările pe care le-ar pune dacă, și când, ar avea posibilitatea să comunice direct cu un extraterestru inteligent. Dar niciodată nu ne-am imaginat o situație ca asta, gândi Nicole.

Parbrizul de vizavi fu inundat de alte balonașe de aer.

— Planeta noastră natală s-a format acum cinci miliarde de ani, traduse Vulturul. Stelele noastre binare au atins stabilitatea la un miliard de ani după aceea. Sistemul nostru are paisprezece planete principale, dintre care pe două a evoluat viață. Oceanul nostru planetar are trei specii inteligente, dar noi suntem singura care călătorim prin spațiu. Am început explorarea spațiului acum mai bine de două mii de ani.

Nicole se simțea stingherită de tăcerea ei.

— Salut… salut, vorbi ezitant. Îmi pare bine să te cunosc… Specia noastră călătorește prin spațiu de numai trei sute de ani. Suntem singurul organism cu inteligență superioară de pe o planetă care este acoperită de apă în proporție de șaizeci la sută. Căldura și lumina noastră provin de la o stea solitară, stabilă și galbenă. Evoluția noastră a început în apă, acum trei-patru miliarde de ani, dar acum trăim pe uscat…

Se opri. Creatura, cu cele două extremități tot îngemănate, își lipise întregul corp de parbriz, astfel încât detaliile fizice ale structurii sale erau mai lesne de văzut. Nicole înțelese. Se ridică și se răsuci încet. Apoi întinse mâinile, mișcându-și degetele. Urmară alte balonașe.

— Aveți o manifestare alternativă? traduse Vulturul după câteva secunde.

— Nu înțeleg, răspunse Nicole.

Cealaltă gazdă de la Baza de Tranzit îi transmise mesajul, folosind atât mișcările corpului cât și balonașe.