Isaac Asimov - Roboţii de pe Aurora

Cât putu de scurt, îi povesti despre confruntare şi încheie:

— Aşa că, vezi, nimeni nu l-a omorât pe Jander. Imobilizarea a fost rezultatul unei modificări întâmplătoare în conexiunile lui pozitronice, deşi se poate ca probabilitatea acestei modificări să fi fost sporită de ceea ce se întâmpla.

— Iar eu n-am ştiut nimic, se jelui ea. N-am ştiut niciodată. Am încurajat planul nebunesc al lui Amadiro. Şi el este răspunzător ca şi cum l-ar fi lovit intenţionat cu un baros.

— Gladia, spuse Baley cu seriozitate, nu e drept. N-a avut nici o intenţie de a-i face rău lui Jander. În ochii lui, ceea ce făcea era pentru binele Aurorei. Pentru asta, e pedepsit. Este înfrânt, planurile lui sunt desfiinţate, iar Institutul de Robotică va fi condus de dr. Fastolfe. Tu însăţi n-ai fi putut găsi o pedeapsă mai potrivită, oricât ai fi încercat.

— Mă voi gândi la asta, zise ea. Dar ce fac cu Santirix Gremionis, acest lacheu tânăr şi chipeş, a cărui sarcină a fost să mă ademenească? Nu-i de mirare că părea plin de speranţă, în ciuda refuzurilor mele repetate. Ei bine, el va mai veni aici iar eu voi avea plăcerea să…

Baley dădu din cap cu violenţă:

— Gladia, nu. Am vorbit cu el şi te asigur că habar n-avea despre ce se petrecea. Era la fel de înşelat ca şi tine. De fapt, ai înţeles pe dos. Nu era insistent pentru că era important să te ademenească. Îi era folositor lui Amadiro pentru că era insistent — şi acea insistenţă era din consideraţie pentru tine. Din dragoste, dacă aici, pe Aurora, acest cuvânt are acelaşi înţeles ca pe Pământ.

— Pe Aurora înseamnă balet. Jander era robot, iar tu eşti Pământean. Cu Aurorienii este altfel.

— Mi-ai explicat. Dar, Gladia, tu ai învăţat de la Jander să primeşti; de la mine ai învăţat — fără să vreau — să dăruieşti. Dacă te bucuri să înveţi, n-ar fi corect şi cinstit ca şi tu să-i înveţi pe alţii, la rândul tău? Gremionis este suficient de atras de tine ca să vrea să înveţe. El sfidează, deja, regulile de pe Aurora insistând, în ciuda refuzului tău. Va sfida şi mai mult. Îl poţi învăţa să dăruiască şi să primească, şi tu vei învăţa acelaşi lucru împreună cu el:

Gladia îl privi iscoditor:

— Elijah, încerci să scapi de mine?

Baley dădu din cap, încuviinţând:

— Da, Gladia, încerc. În clipa asta vreau fericirea ta, mai mult decât am dorit vreodată ceva, pentru mine sau pentru Pământ. Nu-ţi pot oferi fericirea, dar Gremionis poate. Voi fi la fel de fericit, aproape la fel de fericit, de parcă aş fi eu cel care face darul. Gladia, o să te surprindă cât de repede va renunţa la balet, când îi vei arăta cum să facă. Şi se va duce vestea cumva, astfel încât îţi vor cădea alţii la picioare… lar Gremionis poate să înveţe şi alte femei. Gladia, poate că tu vei revoluţiona actul sexual de pe Aurora, până la urmă. Ai trei secole la dispoziţie.

Gladia îl privi fix, apoi izbucni în râs:

— Glumeşti. Faci înadins pe prostul. Nu m-aş fi aşteptat din partea ta, Elijah. Ai întotdeauna o faţă atât de lungă şi de serioasă. Pe Iehova!

(Şi, o dată cu ultimul cuvânt, încercă să-i imite glasul baritonal şi serios.)

Baley zise:

— Poate că glumesc puţin, dar, în esenţă, vorbesc serios. Promite-mi că-i vei acorda o şansă lui Gremionis.

Ea veni mai aproape de el şi, fără să ezite, el o îmbrăţişă. Ea îi puse un deget pe buze, iar el i-l sărută.

— N-ai vrea mai degrabă să mă păstrezi pentru tine, Elijah? întrebă ea încet.

El răspunse la fel de încet (neputând să nu ţină seama de roboţii din încăpere):

— Ba da, aş vrea, Gladia. Mi-e ruşine să spun că, în clipa asta, aş fi mulţumit dacă Pământul s-ar rupe în bucăţi şi te-aş avea pe tine — dar nu te pot avea. Peste câteva ore voi pleca de pe Aurora şi nu ţi se va permite să vii cu mine. Şi nici nu cred că mi se va mai permite, vreodată, să mă întorc pe Aurora, nici nu e posibil ca tu să vizitezi, vreodată, Pământul. Nu te voi mai vedea niciodată, Gladia, dar nici nu te voi uita vreodată. În câteva decenii voi muri şi, când se va întâmpla, tu ai să fii la fel de tânără ca acum, aşa că trebuie să ne despărţim curând, orice ne-am imagina că se întâmplă.

Ea îşi rezemă capul de pieptul lui:

— O, Elijah, de două ori ai venit în viaţa mea, de fiecare dată numai pentru câteva ore. De două ori ai făcut atâtea pentru mine şi apoi ţi-ai luat rămas bun. Prima oară n-am putut decât să-ţi ating chipul, dar ce mult a contat. A doua oară, am făcut ceva mai mult şi ce mult a contat din nou. Nu te voi uita niciodată, Elijah, chiar dacă voi trăi mai multe secole decât voi putea număra.

— Atunci să nu fie genul de amintire care nu te lasă să fii fericită, zise Baley. Acceptă-l pe Gremionis şi fă-l pe el fericit… şi lasă-l şi pe el să te facă fericită. Şi, ţine minte, nimic nu te poate împiedica să-mi trimiţi scrisori. Hiperpoşta dintre Aurora şi Pământ funcţionează.

— Îţi voi scrie, Elijah. Îmi vei scrie şi tu?

— Da, Gladia.

Apoi se lăsă tăcerea şi, cu tristeţe, se despărţiră. Ea rămase în mijlocul camerei, iar când el merse către uşă şi se întoarse, ea era tot acolo, zâmbind şters. Buzele lui mimară: La revedere. Şi pentru că nu se auzea nimic — n-ar fi putut scoate vreun sunet — adăugă: dragostea mea.

Şi buzele ei se mişcară: La revedere, dragostea mea cea mare. Iar el se întoarse şi ieşi, ştiind că n-o va mai vedea niciodată, că n-o va mai atinge niciodată.

Trecu o vreme până ce Baley fu în stare să se gândească la datoria pe care, încă, o mai avea. Străbătuse în tăcere aproape jumătate din drumul de întoarcere către locuinţa lui Fastolfe, când se opri şi ridică un braţ. Giskard cel atent veni imediat lângă el.

Baley zise:

— Cu cât timp înainte trebuie să plec la cosmodrom, Giskard?

— Cu trei ore şi zece minute, domnule.

Baley se gândi o clipă:

— Aş vrea să merg până la copacul acela şi să mă aşez cu spatele rezemat de trunchi, să stau un timp singur. Cu tine, desigur, dar departe de alte fiinţe umane.

— În aer liber, domnule?

Vocea robotului era incapabilă să exprime surprinderea sau şocul, dar Baley avu impresia că, dacă Giskard ar fi fost om, aceste cuvinte ar fi exprimat aceste sentimente.

— Da, spuse Baley. Trebuie să mă gândesc şi, după noaptea trecută, o zi liniştită ca asta — însorită, fără nori, blândă — nu prea pare periculoasă. Voi merge înăuntru dacă devin agorafobic. Îţi promit. Deci, vii cu mine?

— Da, domnule.

— Bun.

Baley merse în faţă. Ajunseră la copac şi Baley îi atinse trunchiul cu atenţie, apoi îşi privi degetul, care rămăsese perfect curat. Dându-şi seama că nu se murdăreşte dacă se reazemă de trunchi, inspectă solul şi se aşeză cu grijă, lipindu-şi spatele de copac. Nu era la fel de confortabil ca spătarul unui scaun, dar exista un sentiment de linişte (destul de ciudat), pe care poate că nu l-ar fi avut într-o cameră. Giskard rămase în picioare, iar Baley spuse:

— Nu te aşezi şi tu?

— Stau la fel de bine în picioare, domnule.

— Ştiu asta, Giskard, dar pot gândi mai bine dacă nu trebuie să mă uit în sus, la tine.

— Nu v-aş putea păzi cu aceeaşi eficienţă de o posibilă vătămare dacă m-aş aşeza, domnule.

— Ştiu asta, Giskard, dar în clipa de faţă nu există nici un pericol demn de luat în seamă. Misiunea mea s-a încheiat, cazul e rezolvat, situaţia doctorului Fastolfe este sigură. Poţi risca să te aşezi, iar eu îţi ordon să te aşezi.