Clifford Simak - Halta

De când îi întâlnise pe Luminoşi, îi iubise şi-i admirase, aşteptând cu nerăbdare fiecare vizită a lor. Iar acum, tremura ca un laş, fără să fie în stare să atingă un cadavru.

Nu era numai groază, întrucât în atâţia ani de slujbă ca îngrijitor al staţiei văzuse o mulţime de exteri oribili şi învăţase să depăşească scârba, să nesocotească înfăţişarea exterioară şi să privească orice făptură ca pe un frate, întreţinându-se cu oricare fiinţă.

Era vorba de altceva, de un factor necunoscut. Coşmarul acela fusese un prieten al său, iar acum prietenul mort îi cerea să-l onoreze, îi cerea dragoste şi grijă.

Se apucase de treabă orbeşte. Se aplecase şi-l ridicase. Aproape că nu avea greutate, de parcă murind şi-ar fi pierdut o dimensiune, devenind cumva mai mic şi mai puţin important. Oare era posibil ca ceaţa aurie să aibă greutate proprie?

Aşezase trupul pe sofa, apoi ieşise şi, aprinzând lampa în baracă, se îndreptase către grajd.

Trecuseră ani de zile de când numai fusese acolo, dar nu se schimbaseră multe. Apărat de acoperişul solid, grajdul rămăsese uscat şi ferit. Pânze de păianjen atârnau de bârne şi praful acoperea totul. Şomoioage din fânul vechi adunat în pod spânzurau prin crăpăturile tavanului. Locul era uscat, liniştit, cu miros de praf, de animale şi de bălegar.

Enoch agăţase felinarul într-un cui, urcase în pod pe întuneric, pentru că nu îndrăznea să aducă lampa în căpiţa de fân uscat, şi găsi stiva de scânduri de stejar pusă sub streaşină.

În locul acela îşi făcuse un fel de adăpost în care petrecuse multele zile ploioase ale copilăriei. Fusese Robinson Crusoe în peştera din insulă, un haiduc fără nume ascunzându-se de poteră, un fugar ameninţat de indienii vânători de scalpuri. Avea un pistol de lemn pe care îl tăiase dintr-o scândură cu fierăstrăul, apoi îl netezise pe rând cu rindeaua, cuţitul şi un ciob de sticlă. Ţinuse la jucăria aceea până în ziua când împlinise doisprezece ani şi tatăl lui, întors de la oraş, îi dăruise o puşcă adevărată.

Pipăise pe întuneric scândurile, le găsise pe cele de care avea nevoie, le trăsese lângă scară şi le lăsase să alunece jos.

Coborâse scara şi urcase cele câteva trepte spre magazia unde ţinea uneltele. Deschisese capacul lăzii de scule şi o descoperise plină de cuiburi, demult părăsite, de şoareci. Scosese la iveală uneltele după ce săpase în fânul şi iarba aduse de rozătoare pentru adăpostul lor vremelnic. Îşi pierduseră strălucirea şi căpătaseră o patină de vechime, dar nu erau mâncate de rugină şi se păstraseră destul de ascuţite.

Se întorsese apoi în grajd cu uneltele de care avea nevoie. Cu un secol în urmă făcuse acelaşi lucru: la lumina felinarului meşterise un coşciug. La vremea aceea, tatăl său fusese cel care zăcea în casă.

Scândurile de stejar erau uscate şi tari, dar uneltele rămăseseră destul de bune. Tăiase cu fierăstrăul, rindeluise, bătuse cu ciocanul şi răspândise miros de talaş. În grajd era linişte, stratul de fân din pod oprea tânguitul vântului de afară.

Sicriul terminat era mai greu decât îşi închipuise, aşa încât îl încărcase în căruţul cel vechi aflat în spatele staulului ocupat odată de cai. Se înhămase la căruţ, oprindu-se des ca să-şi tragă sufletul, până la micul cimitir din livada de meri.

Aici, alături de mormântul tatălui său făcuse o altă groapă. Ştia că dacă ar fi săpat atât de adânc pe cât ar fi trebuit, nu ar fi reuşit să bage sicriul înăuntru. Aşa că săpase doar vreun metru, la lumina felinarului aşezat pe grămada de pământ. O bufniţă venise din pădure şi rămăsese o vreme, nevăzută, undeva în livadă, foşnind şi buhăind. Luna cobora spre apus şi norii zdrenţuiţi se subţiau, lăsând să străbată clipirea stelelor.

Terminase în sfârşit groapa şi aşezase coşciugul înăuntru. Lampa pâlpâia, aproape fără gaz, făcând să joace umbre peste mormântul deschis.

Întors la staţie, Enoch căutase un cearşaf cu care să înfăşoare trupul. Strecurase Biblia în buzunar, luase veganul învelit în giulgiu şi, la prima geană a zorilor, intrase în livadă. Pusese veganul în sicriu şi bătuse capacul în cuie, apoi ieşise din groapă.

Stând pe marginea mormântului, scosese Biblia din buzunar şi găsise pasajul potrivit. Citise cu voce tare, fără să-şi chinuiască ochii în lumina slabă pentru că îl mai parcursese de multe ori.

„În casa Tatălui meu sunt multe încăperi. Dacă nu ar fi fost aşa, ţi-aş fi spus…”.

În vreme ce citea, se mira cât de bine se potrivea textul la împrejurare. Trebuiau să existe o mulţime de încăperi în care să poată intra toate sufletele din galaxie, şi din toate celelalte galaxii care se întindeau, poate la nesfârşit, în spaţiu. Deşi, dacă era bună înţelegere, ajungea şi una singură.

Terminase de citit şi recitase psalmii de îngropăciune, din amintire, fără să fie absolut sigur de toate cuvintele. Apoi acoperise groapa.

Stelele şi luna dispăruseră, iar vântul murise. În liniştea dimineţii, cerul de răsărit se lumina roz-perlat.

Enoch rămăsese lângă mormânt, cu lopata în mână.

— Adio, prietene, şoptise, apoi se îndepărtase şi, la prima rază a dimineţii, intrase în staţie.

Enoch se ridică de la birou şi puse registrul înapoi pe raft.

Se întoarse şi rămase şovăind.

Avea o mulţime de lucruri de făcut. Trebuia să citească ziarele, să-şi scrie jurnalul, să se uite peste ultimele două apariţii din Jurnalul Cercetării Geofizice.

Dar nu avea chef de nimic. Îl năpădeau prea multe gânduri, prea multe griji şi prea multă tristeţe.

Era în continuare urmărit, îşi pierduse prietenii-umbre, iar lumea se îndrepta spre un alt război.

Deşi poate nu ar fi trebuit să-l îngrijoreze soarta lumii. Putea renunţa oricând la ea. Dacă n-ar mai fi deschis uşa, puţin i-ar mai fi păsat de cele ce se întâmplau dincolo de aceasta. El avea o lume mai mare decât ar fi visat vreodată cineva. Nu-i trebuia Pământul.

Însă ştia că nu era în stare să renunţe.

Se îndreptă spre ieşire, rosti fraza şi zidul se deschise, îl lăsă să treacă dincolo, în baracă, apoi se închise din nou.

Ocoli casa şi se aşeză pe treptele verandei.

Soarele cobora pe cerul de apus şi în curând avea să fie seară. Deja o briză slabă şi rece risipea căldura zilei. Corbii se roteau în cercuri largi deasupra câmpului din marginea pădurii.

I-ar fi fost greu să închidă uşa, să o ţină închisă, să nu mai simtă soarele şi vântul, să uite mirosul schimbător al anotimpurilor. Omul nu era încă pregătit pentru asta, nu devenise atât de dependent de mediul pe care şi-l crease, ca să se poată rupe complet de planeta natală. Avea nevoie de soare, de pământ şi de vânt.

Ar fi trebuit să iasă şi să stea mai des acolo, pe verandă, nefăcând nimic, doar privind pădurea şi râul către apus şi albastrul dealurilor Iowa peste Mississippi, urmărind corbii rotindu-se pe cer şi porumbeii aşezându-se pe acoperişul grajdului.

Merita oare să îmbătrânească o oră în fiecare zi pentru asta? Deocamdată nu avea nevoie să-şi drămuiască orele, ba chiar putea veni o vreme când, sătul de-atâta viaţă, să-şi cheltuiască timpul la întâmplare.

Auzi sunetul unor paşi fugind dinspre colţul îndepărtat al casei, o goană împiedicată, epuizată

Sări în picioare şi se grăbi în curte în întâmpinarea celei care alerga spre el cu mâinile întinse. Când se apropie destul de mult, o prinse în braţe şi o strânse la piept ca să nu cadă.