Clifford Simak - Halta

Spusesem că străluceau şi prin asta mă refeream la o strălucire a spiritului. Păreau învăluiţi cumva de o ceaţă diafană, aurie care înfrumuseţa tot ce atingea, ca şi cum ei s-ar fi mişcat într-o lume specială, numai a lor. Stând la masă cu ei, mi s-a părut că sunt înglobat în această pâclă aurie şi m-am simţit ciudat, de parcă nişte curenţi de fericire mi-ar fi curs prin vine. M-am întrebat cum au ajuns la acea stare deosebită şi dacă oamenii ar putea vreodată să o atingă.

Dincolo de fericirea aceea exista o vitalitate deosebită, un spirit în fierbere, având un miez de putere şi dragoste de viaţă care păreau să le umple fiecare por şi fiece clipă.

Au stat numai două ore, care au trecut atât de iute, încât a trebuit până la urmă să-i atenţionez că venise vremea plecării. Înainte de a pleca, au pus două pachete pe masă, mi-au spus că sunt pentru mine şi mi-au mulţumit pentru masă (ciudat fel de a pune problema). Apoi şi-au luat rămas bun, au păşit în cabinet (cel extra-larg) şi i-am trimis mai departe. Chiar şi după dispariţia lor, ceaţa aurie părea să fi rămas în cameră şi au trecut ore întregi până să se destrame. Mi-am dorit să-i fi însoţit către acea planetă, la festival.

Unul din pachetele lăsate conţinea o duzină de sticle cu băutura cea minunată. Fiecare sticlă era o piesă de artă în sine, nici una la fel cu celelalte. Bănuiesc că sunt făcute din diamant, dar nu ştiu dacă materialul preţios este fabricat sau sculptat dintr-un bloc mai mare. Oricum, cred că fiecare din ele este de nepreţuit, fiind şi sculptate într-o varietate tulburătoare de simboluri, cu o frumuseţe aparte. În celălalt pachet, am găsit o cutie muzicală, de culoarea fildeşului galben şi vechi, netedă şi moale ca satinul şi cu diagrame a căror semnificaţie îmi scapă. Pe capac este un disc având împrejur o scală gradată. Când am răsucit discul la prima gradaţie, s-a pornit o melodie şi camera s-a umplut cu o volbură de lumini multicolore peste care părea să plutească o ceaţă aurie, parfumuri şi emoţii care au pus stăpânire pe mine. Deveneam trist sau fericit, în ton cu muzica, parfumul şi culoarea. Am trăit compoziţia cu toate emoţiile, credinţa şi gândurile de care eram in stare. Sunt sigur că era o înregistrare a formei de artă despre care vorbiseră Luminoşii. Iar în cutie nu se afla o singură piesă, ci două sute şase, fiindcă atâtea semne există pe scara gradată şi pentru fiecare semn era o altă compoziţie. În zilele ce vor urma, am să le ascult pe toate, am să fac însemnări şi poate le voi da nume, după felul lor. În felul ăsta s-ar putea să aflu şi lucruri noi în timp ce mă voi desfăta.

Cele douăsprezece sticle de diamant, golite de multă vreme, se înşirau sclipitoare pe poliţa căminului. Cutia muzicală, una din piesele sale favorite, trona la adăpostul unei vitrine. Enoch gândi cu mâhnire că în toţi aceşti ani nu reuşise să parcurgă toate compoziţiile. Le ascultase atât de des pe primele, încât de abia trecuse de jumătatea grilei.

Luminoşii se întorceau, toţi cinci, la răstimpuri. Se părea că găsiseră în această staţie, poate chiar în omul care lucra aici, ceva ce le făcea plăcere. Îl ajutaseră să înveţe limba vegană, îi aduseră extrase din literatura lor şi multe alte lucruri şi fuseseră, fără îndoială, cei mai buni prieteni dintre exteri (în afara lui Ulise). Apoi, într-o zi, încetaseră să mai vină. Nedumerit, Enoch se interesase despre soarta lor la toţi Luminoşii care ajungeau în staţie. Dar nu aflase niciodată ce se întâmplase cu ei.

Acum ştia mult mai multe despre Luminoşi şi formele lor de artă, despre tradiţiile, obiceiurile şi istoria lor, decât ştiuse în ziua primei însemnări din 1915. Totuşi rămânea încă departe de a prinde multe din conceptele lor obişnuite.

Din ziua aceea prin staţie trecuseră mulţi Luminoşi şi de unul îşi amintea îndeosebi, bătrânul, înţeleptul, filozoful care murise lângă el.

Stătuseră de vorbă, aşezaţi pe sofa. Bătrânul vorbea despre codul etic pervers, iraţional şi comic totodată, conceput de o rasă ciudată, asemănătoare unor legume, întâlnită într-una din vizitele lui pe o planetă mai izolată, aflată de cealaltă parte a galaxiei. Bătrânul Luminos băuse un pahar sau două şi era într-o formă extraordinară, povestind cu entuziasm întâmplare după întâmplare.

Brusc, la jumătatea unei fraze se oprise şi căzuse. Surprins, Enoch se repezise către el, dar înainte să-l poată atinge, exterul alunecase încet pe podea.

Ceaţa aurie care-i înfăşură trupul pălise, lăsând în loc un trup colţuros şi osos, un cadavru groaznic, nepământean, în acelaşi timp jalnic şi monstruos. Mai monstruos decât orice alt exter pe care îl văzuse până atunci.

În timpul vieţii, fusese o creatură minunată, dar acum era doar un sac pergamentos şi solzos, ţinând o grămadă hidoasă de oase. Enoch înghiţise un nod, aproape îngrozit. Ceaţa fusese aceea care îl făcuse pe Luminos să pară atât de minunat şi de frumos, atât de viu şi iute, atât de plin de demnitate. Viaţa lor stătea în ceaţa aurie şi când ea dispărea, deveneau doar nişte stârvuri respingătoare.

Oare, se întreabă bărbatul, ceaţa era forţa vitală a Luminoşilor, pe care o purtau ca pe o mantie, ca pe un fel de mască? Oare ei purtau forţa vitală în afara lor, în vreme ce toate celelalte creaturi o purtau înăuntru?

Un vânticel scârţâia printre ornamentele de pe acoperiş, iar pe ferestre putea zări detaşamente de nori zdrenţuiţi retrăgându-se în dezordine peste luna care urcase la jumătatea drumului pe cerul de răsărit.

Era înfrigurat şi singur, cel mai singur om de pe Pământ.

Enoch făcuse un apel direct către Centrala Galactică, apoi rămăsese în aşteptare, sprijinindu-se cu amândouă mâinile de marginile maşinii.

DĂ-I DRUMUL, spusese Centrala Galactică.

Scurt şi cât putuse mai obiectiv, Enoch raportase cele întâmplate.

De la celălalt capăt a-l firului nu se simţise nici un moment de ezitare, nici o nedumerire. Veneau doar ordine simple (de parcă aşa ceva se întâmpla frecvent) despre cum trebuia procedat într-o asemenea situaţie. Veganul trebuia să rămână pe planeta unde murise, iar corpul să fie incinerat după obiceiurile locale. Aşa suna legea vegană şi constituia un principiu de onoare. Veganii rămâneau în locurile unde se prăbuşiseră, iar acestea deveneau pentru totdeauna o parte din Vega XXI. Asemenea locuri, spunea Centrala Galactică, existau peste tot în galaxie.

OBICEIUL AICI E SĂ SE ÎNHUMEZE CADAVRUL (îi anunţase Enoch).

ATUNCI ÎNHUMEAZA-L.

CITIM UN VERSET SAU DOUĂ DIN CARTEA NOASTRĂ SFÂNTĂ.

ATUNCI CITEŞTE UNUL PENTRU VEGAN. POŢI S-0 FACI?

DA. DE OBICEI ASTA O FACE UN PRACTICANT RELIGIOS, DAR ÎN ASEMENEA CONDIŢII, NU AR FI ÎNŢELEPT.

DE ACORD. POŢI S-0 FACI TU ÎNSUŢI?

POT.

E BINE. ATUNCI, FĂ-O.

VOR VENI RUDE SAU PRIETENI LA RITUAL?

NU.

ÎI VEŢI ANUNŢA?

OFICIAL, BINEÎNŢELES, ÎNSĂ EI ŞTIU DEJA.

DAR A MURIT ACUM O CLIPĂ.

NU CONTEAZĂ. EI ŞTIU.

E NECESAR UN CERTIFICAT DE DECES?

NU. EI CUNOSC CAUZA MORŢII.

BAGAJUL LUI? ARE UN CUFĂR.

PĂSTREAZĂ-L. ESTE AL TĂU. ESTE RĂSPLATA PENTRU SERVICIUL PE CARE ÎL FACI CA SĂ ONOREZI MORTUL. AŞA SPUNE LEGEA.

DAR AR PUTEA FI LUCRURI IMPORTANTE ÎNĂUNTRU.

PĂSTREAZĂ CUFĂRUL. A-L REFUZA ÎNSEAMNĂ A INSULTĂ AMINTIREA RĂPOSATULUI.

ALTCEVA? (întrebase Enoch). ASTA-I TOT?

ASTA-I TOT. PROCEDEAZĂ CA ŞI CUM VEGANUL AR FI UNUL DE-AL TĂU.

Enoch trecuse aparatul pe aşteptare şi se oprise lângă Luminos, dându-şi răgaz să prindă curaj ca să ridice leşul pe sofa. Atingerea îl înfiorase. Adevăratul trup al creaturii strălucitoare care stătuse de vorbă cu el era necurat şi groaznic.