Clifford Simak - Halta

— Şi biologia rasei din Andromeda, completă Mary. Cea care a colonizat planetele acelea nebune.

— Pământul ar trebui să se maturizeze puţin înainte să se aventureze s-o folosească la fel ca andromedanii. Totuşi, cred c-ar avea aplicaţiile ei şi aici.

Amintindu-şi cum o utilizau andromedanii, Enoch se simţi cuprins de un fior interior. Reacţia lui dovedea că era încă un om al Pământului, legat de toate înclinaţiile, prejudecăţile şi obiceiurile omeneşti. Pentru că ceea ce făceau andromedanii era doar logic. Dacă nu poţi coloniza o planetă în forma ta fizică obişnuită, atunci, firesc, nu trebuie decât să-ţi schimbi înfăţişarea. Te transformi într-o fiinţă care poate rezista în condiţiile planetei, apoi pui stăpânire pe ea. Dacă e nevoie să fii un vierme, atunci devii vierme, sau insectă, ori crustaceu, sau orice altceva este nevoie. Şi nu-ţi schimbi doar trupul, ci şi mintea, ca să te integrezi total.

— Apoi sunt medicamentele şi leacurile, adăugă Mary. Ştiinţa medicală care se poate, aplica aici, pe Pământ. Uite, pachetul acela mic trimis de Centrala Galactică.

— Nişte medicamente care pot vindeca aproape orice boală pământeană, recunoscu Enoch. Astă, probabil, mă doare cel mai mult. Să le ştiu închise în dulapul meu, pe planeta asta, când atâţia oameni au nevoie de ele.

— Ai putea să trimiţi eşantioane la asociaţii medicale sau la vreun concern de medicamente, sugeră David.

Enoch clătină din cap.

— Bineînţeles, m-am gândit la asta. Dar nu pot să nu iau în seamă galaxia. Am o obligaţie către Centrala Galactică. Au luat mari precauţii ca staţia să nu fie cunoscută. Apoi, mai trebuie să ţin seama şi de Ulise şi de toţi ceilalţi. Nu le pot strica planurile, nu pot să-i trădez. Centrala Galactică şi misiunea ei sunt mai importante decât Pământul.

— Loialitate împărţită, făcu David cu uşoară ironie în glas.

— Exact asta e. Cu mulţi ani în urmă, mă gândisem să trimit articole, la unele publicaţii ştiinţifice. Nu la reviste medicale, fireşte pentru că nu cunosc mare lucru despre medicină. Medicamentele sunt acolo, pe raft, cu indicaţii de utilizare, dar nu sunt decât nişte pilule sau alifii. Mai cunosc o mulţime de lucruri despre ele destul cât să dau nişte idei celor ce s-ar apuca să le cerceteze.

— Oricum, n-ar ieşi nimic, spuse David. Nu ai nici o bază tehnică de cercetare, nici titluri ştiinţifice. Nu ai legături cu şcoli sau colegii. Revistele nu te publică până nu dovedeşti cine eşti.

— Mi-am dat şi eu seama, de aceea n-am scris niciodată articolele. Ştiam că era inutil. Nu poţi da vina pe reviste. Au şi ele o responsabilitate, nu-şi deschid paginile chiar oricui. Şi chiar dac-ar fi apreciat articolele mele destul cât să le publice, ar fi vrut să afle cine le-a scris. Iar asta i-ar fi condus direct la staţie.

— Dar şi dacă ai fi scăpat de urmărire, obiectă David, tot nu ai fi fost liniştit. Acum o clipă ai spus că trebuie să fii credincios Centralei Galactice.

— Nu, în acest caz n-ar fi nici o problemă, se apără Enoch. Dacă arunci doar o idee şi laşi savanţii s-o dezvolte, nu periclitezi Centrala Galactică. Cel mai important lucru este, fireşte, să nu dezvălui sursa.

— Chiar şi aşa, puţine ar fi lucrurile pe care le-ai putea spune, insistă David. Ştiinţa galactică este foarte departe de căile bătătorite de aici.

— Ştiu. De pildă, ingineria mentală de pe Menkalinen III. Dacă Pământul ar cunoaşte-o, ar putea fără îndoială să vindece tulburările mintale. Am putea goli toate spitalele, pe care apoi le-am folosi la altceva. Dar cei de pe Menkalinen III ar fi singurii care ne-ar putea învăţa. Eu ştiu doar că sunt cunoscuţi pentru ingineria lor. Nu am nici cea mai mică idee despre cum funcţionează. Asta trebuie s-o înveţi de la ei.

— De fapt tu vorbeşti de ştiinţele fără nume, cele la care nici un om nu s-a gândit, interveni Mary.

— Şi noi suntem rezultatul unor astfel de ştiinţe, făcu David.

— David! exclamă Mary.

— Nu are nici un sens să pretextăm că suntem oameni, se mânie David.

— Dar sunteţi, spuse încordat Enoch. Pentru mine sunteţi oameni. Sunteţi singurii pe care îi am. Ce te necăjeşte, David?

— Cred că a venit vremea să spunem lucrurilor pe nume. Să recunoaştem că suntem nişte iluzii, că am fost creaţi pentru a fi folosiţi, că existăm doar pentru un singur scop: să stăm de vorbă cu tine şi astfel să ţinem locul oamenilor adevăraţi la care tu nu poţi ajunge.

— Mary, strigă Enoch, tu să nu crezi asta!

Întinse mâinile spre ea, apoi le lăsă să cadă, dându-şi seama îngrozit ce fusese pe cale să facă. Era prima oară când încerca să o atingă, prima oară în toţi aceşti ani când uitase.

— Îmi pare rău, Mary. N-ar fi trebuit să fac asta.

În ochii ei sclipeau lacrimi.

— Aş fi dorit să poţi, spuse ea. O, cât aş fi dorit să poţi!

— David! strigă Enoch fără să-şi întoarcă privirea.

— David a plecat, murmură Mary.

— N-o să se mai întoarcă.

Femeia clătină din cap.

— Ce s-a întâmplat, Mary? Ce-i asta? Ce-am făcut?

— Nimic, şopti stins Mary, doar că ne-ai făcut să semănăm prea mult cu oamenii. Cu timpul, am devenit din ce în ce mai umani, până ce am fost în întregime oameni. Am încetat să mai fim păpuşi. Cred că David regretă, nu faptul că nu este om, ci pentru că, om fiind, a rămas totuşi o umbră. Pe vremea când eram marionetele tale, nu avea nici o importanţă, fiindcă nu aveam sentimente omeneşti.

— Mary, te rog, imploră el. Te rog să mă ierţi. Ea se apropie, cu chipul luminat de o tandreţe profundă.

— Nu am de ce să te iert. Mai degrabă cred c-ar trebui să-ţi mulţumim pentru asta. Ne-ai creat pentru că ne iubeai şi aveai nevoie de noi. Este minunat să te ştii iubit şi dorit.

— Dar am încetat de mult să vă influenţez, ripostă Enoch. Acum veniţi la mine din proprie voinţă.

Câtă vreme trecuse? Cu siguranţă, mai mult de cincizeci de ani. Mary fusese prima, apoi David. Dintre toţi, ei fuseseră cei mai apropiaţi şi mai dragi.

Ca să-i creeze, studiase timp de un an ştiinţa nenumită a taumaturgilor din Alphard XXII.

Odată, asta s-ar fi numit magie neagră, dar nu era decât o simplă manevrare a unor forţe universale, fireşti, dar oarecum nebănuite de oameni. Forţe pe care omul poate că nu avea să le descopere niciodată.

— David a simţit că nu putem continua la nesfârşit în joaca noastră, Vine o vreme când trebuie să recunoaştem ce suntem cu adevărat.

— Şi ceilalţi?

— Îmi pare rău, Enoch. Şi ceilalţi.

— Dar tu? Tu ce-ai să faci?

— Nu ştiu, şopti ea. Cu mine se întâmplă altceva. Te iubesc foarte mult.

— Şi eu…

— Nu, nu asta am vrut să spun. Chiar nu înţelegi? M-am îndrăgostit de tine!

Enoch rămase împietrit, cu privirea aţintită asupra femeii, de parcă ar fi fost singurul punct nemişcat din univers, iar lumea şi timpul ar fi trecut în goană pe lângă el.

— Măcar de-ar fi rămas totul ca la început, continuă ea, Atunci eram fericiţi că existam şi emoţiile noastre erau atât de superficiale, ca nişte copii care se jucau. Însă de atunci am crescut. Şi cred că eu m-am schimbat cel mai mult.

Îi zâmbi cu lacrimi în ochi.

— N-o lua atât de tragic, Enoch. Putem…

— Draga mea, te-am iubit din prima zi când te-am văzut. Poate chiar de mai înainte.

Întinse o mână către femeie apoi o trase înapoi, încurcat.

— Nu am ştiut că şi tu…, spuse ea. Nu trebuia să-ţi mărturisesc. Puteai trăi foarte bine şi fără să afli de sentimentele mele.