Clifford Simak - Halta

Enoch clătină din cap, pierdut.

Mary îşi plecă fruntea.

— Doamne, nu merităm asta. Nu am făcut nimănui nici un rău ca să ne pedepseşti.

Femeia îşi ridică din nou privirea către el.

— Măcar de aş putea să te ating…

— Putem să continuăm ca şi până acum, bâigui el. Poţi veni să mă vezi oricând doreşti. Putem…

— N-o să meargă. Nici unul din noi n-ar suporta.

Ştia că Mary avea dreptate, că totul se sfârşise. Vreme de cincizeci de ani, ea şi ceilalţi veniseră la el. Acum, toţi îl părăsiseră. Magia se destrămase. Era din nou singur, mai singur ca niciodată.

Ea nu va mai răspunde la chemarea lui, iar lumea umbrelor şi singura lui iubire va pleca pentru totdeauna.

— Adio, draga mea, şopti Enoch.

Dar era prea târziu. Ea dispăruse deja.

Şi de departe, mai mult ca o părere, auzi şuieratul tânguitor al unui mesaj din centrală,

Mary spusese că trebuiau să-şi recunoască adevărata lor natură.

Care era aceasta? Ce credeau ei înşişi că erau? Probabil, ştiau mult mai bine decât el.

Unde plecase Mary? Când părăsise încăperea, în ce fel de iad dispăruse? Mai exista ea încă? Şi dacă da, ce fel de existenţă era aceea? Fusese oare depozitată, aşa cum face o fetiţă cu păpuşa pe care o pune într-o cutie şi o înghesuie în dulap, laolaltă cu celelalte jucării?

Încercă în zadar să-şi închipuie iadul acela, pentru că non-existenţa nu însemna nimic — nici spaţiu, nici timp, nici lumină sau aer, nici culoare ori viziune, doar un nimic fără sfârşit, zăcând undeva în afara uni-versului.

Mary! strigă el lăuntric. Mary, ce ţi-am făcut?

Se amestecase în lucruri pe care nu le înţelegea. Şi făcuse marele păcat de a crede că înţelege. De fapt, se pricepuse doar să aplice teoria, fără să fie conştient de consecinţe.

Nu putea decât să regrete răul pe care-l făcuse, dar asta nu repara greşeala, ci era un sentiment complet inutil.

Nu-i acuza pentru ura pe care i-o purtau, pentru că, într-un fel, le arătase pământul făgăduinţei şi apoi îi alungase înapoi în deşert.

Toţi îl urau, în afară de Mary, iar ea suferea cel mai mult din toţi. Pentru că era condamnată, prin chiar virtuţile cu care fusese înzestrată, să iubească monstrul care o crease.

Urăşte-mă. Mary! se rugă el. Urăşte-mă şi tu, ca şi ceilalţi!

Întotdeauna îi considerase nişte umbre, din comoditate, dar asta era numai o etichetă prin care să-i poată identifica.

Greşise, pentru că nu erau nici umbre, nici fantome. Păreau la fel de reali ca orice fiinţă, atât doar că atingerea era lipsită de substanţă.

La început îi chemase graţie tehnicilor învăţate din lucrările taumaturgilor de pe Alphard XXII. Dar în ultimii ani nu mai avusese nevoie. Umbrele îi ghiceau dorinţa şi veneau înainte să le cheme. Îi simţeau nevoia înainte ca el să-şi dea seama de ea. Apăreau din neant, ca să petreacă laolaltă o oră sau o seară.

Într-un fel, toate erau născociri ale minţii lui, pentru că el le dăduse înfăţişare; la vremea aceea poate fără să ştie de ce alegea un chip anume. În ultimii ani începuse să înţeleagă, dar încerca să nu recunoască. Ar fi fost mai mulţumit să nu ştie. Acum însă nu mai conta, îl părăsiseră cu toţii.

David Ransome era propria sa întruchipare, aşa cum îşi dorea să fi fost atunci, demult. Era ofiţerul unionist curajos, nu de rang atât de mare, încât să fie băţos şi aspru, totuşi mai presus decât omul de rând. Curăţel şi vesel, viteaz şi iubit de femei, admirat de bărbaţi, era născut să fie conducător şi bun tovarăş totodată, acasă, pe câmpul de bătaie ori în salon.

Iar Mary? Ciudat, gândi el, niciodată nu-i spusese altfel decât Mary. Fusese simplu, Mary.

Îşi aducea aminte de cel puţin două femei. Una fusese Sally Brown, care locuia mai jos, pe uliţă — de când nu se mai gândise la Sally Brown? Ciudat că după atâta timp continua să-l şocheze amintirea unei foste vecine numită Sally Brown. Odată se iubiseră, sau poate el crezuse asta. Nici pe vremea când îşi mai amintea de ea prin vălul romantic al timpului, nu era sigur dacă fusese dragoste adevărată sau numai închipuirea unui soldat plecând la război. Fusese o iubire timidă şi stângace, idila fiicei de fermier pentru fiul fermierului vecin. Se hotărâseră să se căsătorească la întoarcerea lui din război, dar la câteva zile după atacul de la Gettysburg el primise scrisoarea, trimisă cu trei săptămâni în urmă, în care se spunea că Sally Brown murise de difterie. Îşi amintea că o jelise destul de mult, pentru că aşa se obişnuia pe atunci.

Deci Mary era cu siguranţă o parte din Sally Brown, dar nu în întregime. Era şi acea fiică a sudului. Înaltă şi mândră, femeia pe care o zărise doar câteva clipe în timpul unui marş pe un drum prăfuit, incendiat de soarele Virginiei. Stătea lângă porticul unei case — una din vilele acelea mari de plantaţie, departe de drum — sprijinită de un stâlp mare şi alb, privind duşmanii care treceau. Avea părul negru, tenul mai alb decât marmura porticului şi statura atât de dreaptă şi mândră, atât de sfidătoare şi imperioasă, încât şi-o amintise, se gândise la ea şi o văzuse — deşi nu-i aflase niciodată numele — de-a lungul tuturor zilelor pline de praf, sudoare şi sânge ale războiului. Se întrebase dacă prin visele şi gândurile către ea o înşela pe Sally a lui. Nopţile, învelit în pătură lângă focul de tabără, privea la stele şi-şi imagina cum, după război, avea să se întoarcă la casa din Virginia, s-o caute. Poate nu mai avea să o găsească acolo, dar era hotărât să răscolească tot sudul pentru ea. Fusese numai un vis lângă foc.

Deci Mary le întrerupse pe amândouă, pe Sally Brown şi pe frumoasa necunoscută din Virginia. Fusese umbra celor două şi poate a multor altora de care nu-şi mai amintea, un amalgam din tot ce admirase la femei. Reprezentase un ideal, perfecţiunea din închipuirea lui. Şi acum, ca şi Sally Brown, se odihnea în mormânt. Aidoma frumoasei din Virginia, pierdută în negura timpului.

Fireşte că o iubise, pentru că în ea se strânseseră toate dragostele lui, toate femeile pe care le iubise vreodată (dacă iubise cu adevărat pe vreuna) sau cele pe care crezuse că le iubise, fie numai în închipuire.

Nu-i trecuse însă prin minte că şi ea ar putea să-l iubească. Câtă vreme nu-i aflase sentimentele, reuşise să-şi înăbuşe dragostea înăuntrul inimii, ştiind că era fără speranţă şi imposibilă.

Se întrebă unde-ar putea fi ea acum, unde se retrăsese — în iadul pe care încercase să şi-l imagineze sau în vreo stranie non-existenţă, aşteptând o vreme când să revină iarăşi la el?

Îşi sprijini capul în mâini şi rămase nefericit şi vinovat, cu faţa între palme.

Mary avea să se mai întoarcă. Se ruga să n-o facă. Era mult mai bine pentru amândoi.

Numai de-ar fi ştiut unde era. De-ar fi putut fi sigur că se afundase într-un fel de moarte, eliberată de tortura gândurilor.

Auzi fluieratul care anunţa un mesaj şi-şi luă fruntea dintre palme, totuşi nu se ridică de pe sofa.

Întinse o mână amorţită spre măsuţa plină de nimicuri colorate lăsate în dar de călători.

Luă un cub din sticlă ciudată sau piatră translucidă — niciodată nu se hotărâse asupra materialului — şi îl ţinu în căuşul palmei. Privi înăuntru, la imaginea micuţă, tridimensională şi plină de detalii, a unei lumi de vis. Reprezenta un fel de poiană înconjurată de ciuperci uriaşe înflorite, peste care pluteau fulgi albi şi sclipitori ca nestematele, lucind în lumina violetă a unui soare mare albastru. În poiană, nişte vietăţi care aduceau mai mult cu flori decât cu animale, se mişcau cu o graţie care te captiva. Apoi locul vrăjit se tulbură şi făcu loc altuia, sălbatic şi urât, cu stânci diforme, proiectate pe fondul unui cer roşu şi furios. Aici, singurele fiinţe ca-re se arătau păreau nişte fâşii unduitoare plutind peste bolovani şi agăţându-se de copacii deformaţi ce creşteau chiar din peretele stâncos. Iar de undeva de dedesubt se auzea bubuitul surd al unui râu grăbit.