Clifford Simak - Halta

Ştia că nu putea s-o ţină multă vreme înăuntru; trebuia s-o ducă acasă, altfel s-ar fi pornit o adevărată vânătoare.

Apoi, o poveste despre dispariţia unei surdomute ar fi atras ziariştii în mai puţin de două zile. Ar fi urlat toate ziarele, radioul şi televiziunea, iar păduri ar fi fost împânzite de sute de căutători.

Hank Fisher ar fi povestit cum încercase în zadar să pătrundă în casă şi atunci ar fi apărut şi alţi amatori.

Gândindu-se la asta, broboane de sudoare îi umeziră fruntea lui Enoch.

Toţi anii în care se ferise din calea oamenilor, toţi anii în care nu se amestecase în viaţa nimănui ar fi fost inutili. Casa ciudată de pe culme ar fi devenit un mister, o provocare şi o ţinută pentru toţi oportuniştii din lume.

Deschise dulapul cu medicamente şi căută unguentul vindecător. Primit de la Centrala Galactică.

Îl găsi şi deschise cutiuţa. Rămăsese mai mult de jumătate. Îl folosise cu zgârcenie de-a lungul anilor.

Se apropie de Lucy, îi arătă ce ţinea în palmă şi o lămuri prin gesturi la ce folosea alifia. Ea lăsă rochia să-i alunece de pe umeri şi Enoch se a-plecă să cerceteze tăieturile.

Sângele se oprise, dar urmele rămăseseră roşii şi umflate. Întinse cu blândeţe peste ele un strat subţire de alifie.

Vindecase fluturele, gând el, dar nu se putea vindeca pe sine.

Pe masa din faţa ei piramida de sfere continua să sclipească, aruncând culori pâlpâitoare prin încăpere.

Funcţiona, dar oare la ce folosea? Funcţiona în sfârşit, dar nu părea să aibă vreun efect.

Ulise sosi la ora în care crepusculul se adâncea în noapte.

Enoch şi Lucy tocmai îşi terminaseră cina, când paşii exterului se auziră în staţie.

Umbrele îi subliniau, parcă mai mult ca niciodată, cruzimea trăsăturilor de măscărici. Trupul lui mlădios părea acoperit cu piele tăbăcită de căprioară. Veşmântul multicolor lucea slab, iar faţa colţuroasă, capul lipsit de păr, urechile drepte şi ascuţite, lipite strâns de craniu, îi dădea o înfăţişare înfricoşătoare…

Cel care nu i-ar fi cunoscut firea blajină, gândise Enoch, s-ar fi speriat ca un copil.

— Te aşteptam, spuse Enoch. Cafeaua e fierbinte.

Ulise făcu încet un pas înainte, apoi se opri.

— Mai ai pe cineva cu tine. Un om, aş spune.

— Nu e nici un pericol, îl linişti bărbatul.

— De alt sex. O femelă, nu? Ţi-ai găsit o pereche?

— Nu. Nu e perechea mea.

— Ai acţionat înţelept în toţi aceşti ani, spuse Ulise. Într-o situaţie ca a ta, o prietenă nu reprezintă cea mai fericită alegere.

— Nu ai de ce să te îngrijorezi. Nu poate comunica. Nu vorbeşte şi nu aude.

— O boală?

— Da, din naştere. N-a auzit şi n-a vorbit niciodată. Nu poate spune nimic din ce a văzut aici.

— Limbaj prin semne?

— Nu cunoaşte nici unul. A refuzat să înveţe.

— Îţi este prietenă?

— De câţiva ani, răspunse Enoch. A venit să-mi ceară protecţie. Tatăl ei a bătut-o cu un bici.

— El ştie că este aici?

— Bănuieşte, dar nu poate fi sigur.

Ulise ieşi încet din umbră.

Lucy îl privi, dar nici un semn de groază nu i se citi pe faţă. Privirea îi rămase netulburată şi nu tresări.

— Mă acceptă bine, spuse Ulise. Nu fuge şi nici nu ţipă.

— N-ar putea ţipa, chiar dacă ar vrea, observă Enoch.

— Trebuie să fiu foarte respingător la prima vedere pentru orice om.

— Ea nu vede doar exteriorul. Te vede şi pe dinăuntru la fel de bine.

— Crezi că s-ar speria dacă i-aş face o plecăciune omenească?

— Dimpotrivă. S-ar putea chiar s-o încânte, răspunse amuzat Enoch.

Ulise făcu plecăciunea, formal şi exagerat, ţinând o mână pe piept.

Lucy zâmbi şi bătu din palme.

— Vezi! strigă încântat exterul. Cred că mă place.

— Atunci de ce nu te aşezi să bem nişte cafea, sugeră Enoch.

— Uitasem de cafea. Vederea acestui om mi-a luat din minte gândul cafelei.

Se aşeză pe locul unde îl aştepta a treia ceaşcă. Enoch dădu să se ridice, dar Lucy i-o luă înainte şi merse să ia cafeaua.

— Înţelege? se miră Ulise.

Bărbatul clătină din cap.

— Te-ai aşezat şi ceaşca din faţa ta era goală.

Fata turnă cafeaua, apoi se retrase pe sofa.

— Nu vrea să stea cu noi? întrebă Ulise.

— O încântă obiectele acelea. A reuşit să pună în funcţiune unul din ele.

— Ai de gând să o păstrezi aici?

— Nu pot. Ar fi căutată. Trebuie s-o duc acasă.

— Nu-mi place asta, spuse Ulise.

— Nici mie. Fără discuţie, n-ar fi trebuit s-o aduc aici. Dar în clipa aceea nu puteam face altceva. N-am avut timp de gândire.

— Nu ai făcut nimic rău, şopti exterul.

— Fata e inofensivă. Lipsită de comunicare…

— Nu-i vorba de asta. Ea reprezintă o complicaţie suplimentară şi asta nu-mi place. Am venit în seara asta să-ţi spun că avem necazuri.

— Necazuri? N-am avut nici o problemă.

Ulise duse cafeaua la buze şi sorbi prelung.

— E bună, spuse el. Am luat boabe cu mine şi mi-am preparat acasă, dar nu are acelaşi gust.

— Care-i necazul de care vorbeai?

— Îţi mai aminteşti de veganul mort acum câţiva ani de-ai tăi?

— Luminosul, încuviinţa din cap Enoch.

— Fiinţa are propriul ei nume…

— Nu-ţi plac poreclele noastre, râse bărbatul.

— Nu ne stă în obicei să folosim alte denumiri.

— Faptul că le dau un nume este un semn de afecţiune, se motivă Enoch.

— Ai îngropat veganul.

— Pe locul familiei mele, ca şi cum ar fi fost de-al meu. Am citit un psalm deasupra lui.

— Asta e bine, spuse Ulise. S-a făcut cum trebuia. Ai făcut foarte bine. Dar trupul a dispărut.

— A dispărut! Nu se poate!

— A fost luat din mormânt.

— Dar n-ai de unde să ştii, protestă Enoch. Cum ai aflat?

— Nu eu. Veganii sunt cei care-au aflat.

— Dar sunt la ani-lumină distanţă…

Apoi însă nu se mai simţi la fel de sigur. În noaptea în care murise bătrânul şi el expediase mesajul către Centrala Galactică, i se spusese că veganii ştiau vestea chiar din clipa morţii lui. De asemenea nu era nevoie de un certificat de deces, întrucât cunoşteau şi cauza decesului.

Părea imposibil, dar în galaxie multe astfel de lucruri se dovedeau, până la urmă, pe deplin posibile.

Oare, se întrebă Enoch, fiecare vegan avea contact mental cu semenii lui? Sau exista un fel de Birou Central de Evidenţa Populaţiei (folosind o denumire pământeană pentru ceva vag inteligibil) cave, păstra contactul cu fiecare vegan în viaţă, ştiind în fiecare clipă unde era şi ce făcea?

Într-adevăr! S-ar fi putut, admise Enoch. Nu ar fi reprezentat ceva deosebit pentru puterile lor uluitoare. Totuşi menţinerea contactului şi după moarte era cu totul altceva.

— Trupul a dispărut, insistă Ulise. Pot să te asigur că ăsta-i adevărul. Eşti considerat responsabil.

— De către vegani?

— De ei şi de întreaga galaxie.

— Am făcut ce-am putut, spuse Enoch înfierbântat. Am făcut ce mi s-a cerut. Am urmat litera legii vegane. Am onorat trupul după obiceiurile planetei mele. Nu-i drept ca responsabilitatea să se menţină la nesfârşit. Şi nici nu cred că trupul a dispărut cu adevărat. Nimeni nu putea să-l ia, pentru că nimeni nu ştia de el.

— După logica umană, recunoscu exterul, ai dreptate, bineînţeles. Dar nu şi după logica vegană. Şi în acest caz, Centrala Galactică tinde să susţină partea lor.