Evanghelia eseniană

În timp ce ele fac fără încetare mierea aurie;

Cu păstorul care cântă la fluier

Veghind ca turma să nu se risipească;

În cântecul fetei

În timp ce mâna sa mânuieşte fusul.

Şi dacă voi credeţi că acestea

Nu sunt la fel de minunate în ochii Domnului

Ca rugăciunea cea mai avântată

Transmisă de ecoul celor mai înalţi munţi,

Atunci vă înşelaţi.

Pentru că munca cinstită a mâinilor umile,

Este o rugăciune zilnică de recunoştinţă,

Iar muzica plugului

Este un cântec vesel pentru Domnul.

Acela care mănâncă pâinea lenei

Trebuie să moară de foame,

Pentru că un câmp de pietre

Poate produce numai pietre.

Pentru el ziua este fără nici un rost,

Noaptea este un trist cortegiu de vise rele.

Sufletul leneşului

Este invadat de buruienile nemulţumirii;

Dar acela care merge în compania

Îngerului Lucrului

Posedă în el un câmp întotdeauna fertil,

În care grâul şi strugurii

Şi tot felul de ierburi şi flori

Plăcut mirositoare cresc din abundenţă.

Tu vei recolta ce ai semănat.

Omul lui Dumnezeu care şi-a găsit rostul

Nu mai are nevoie de nici o altă binecuvântare

Cea de-a şasea Comuniune este cu

Îngerul Păcii,

Al cărui sărut conferă calmul,

Şi a cărui faţă este ca suprafaţa

Apelor neclintite,

În care se reflectă luna.

Eu voi invoca Pacea,

Al cărei suflu este prietenesc,

A cărei mână descreţeşte fruntea.

În domnia Păcii,

Nu există nici foame, nici sete,

Nici vânt rece, nici vânt cald,

Nici bătrâneţe, nici moarte.

Dar acela care n-are pacea în sufletul său,

N-are nici un loc în care să poată construi Templul Sfânt;

Deoarece, cum ar putea lucra tâmplarul

În mijlocul unei tornade?

Sămânţa violenţei nu poate aduce

Decât o recoltă tristă,

Iar pe un strat uscat

Nu poate creşte nimic viu.

Căutaţi deci Îngerul Păcii

Care este ca steaua dimineţii

În mijlocul unui nor,

Ca luna plină,

Ca un măslin frumos încărcat cu fructe,

Ca soarele strălucind deasupra templului Celui Preaînalt.

Pacea sălăşluieşte în inima tăcerii

Fii liniştit şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu.

Cea de-a şaptea Comuniune este cu

Tatăl Ceresc,

Care este,

Care a fost şi

Care va fi întotdeauna.

O, Mare Creator!

Tu ai creat Îngerii Cereşti

Şi Tu le-ai revelat Legile Cereşti!

Tu eşti refugiul meu şi cetatea mea.

Tu eşti din veci de veci.

Doamne, Tu ai fost Sălaşul nostru

În toate generaţiile.

Înaintea formării munţilor

Sau chiar înainte ca

Tu să fi făcut Pământul,

Din veci de veci,

Tu eşti Dumnezeu.

Cine a făcut apele

Şi cine face plantele?

Cine a unit vântul

Cu norii furtunii

De la cele mai blânde la cele mai puternice?

Cine, O, Mare Creator

Este izvorul Vieţii Eterne

În sufletele noastre?

Cine a făcut Lumina şi întunericul?

Cine a făcut somnul

Şi animaţia orelor zilei?

Cine a făcut prânzurile

Şi miezurile de noapte?

Eşti Tu, O, Mare Creator!

Tu ai creat Pământul.

Cu puterea Ta,

Ai proiectat lumea.

Prin înţelepciunea Ta,

Şi ai desfăşurat cerurile

Cu iubirea Ta,

Relevă-mi natura Ta O, Tată Ceresc,

Care este puterea

Îngerilor Sfintei Tale Împărăţii.

Tu ai dat imortalitatea şi

Ordinea Cerească O, Creator,

Şi cel mai bun dintre toate darurile,

Legea Ta Sfântă!

Eu voi lăuda lucrările Tale

Tot timpul

Cu cântece de recunoştinţă

În toate generaţiile timpului.

În zorii zilei

Îmbrăţişez pe Maica mea,

La venirea nopţii

Mă ataşez Tatălui meu

Şi cu scurgerea

Tuturor serilor şi dimineţilor,

Voi respira Legea Lor Sfântă,

Şi nu voi întrerupe aceste Comuniuni

Până la sfârşitul timpului.”

Şi deasupra cerurilor şi pământului se lăsă o mare tăcere şi pacea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pământeşti străluci deasupra capetelor Domnului Iisus şi ale mulţimii.

Şi văzând mulţimile, Domnul Iisus urcă pe un munte, şi discipolii Săi precum şi toţi cei însetaţi de vorbele Sale, veniră la El. Şi văzându-i adunaţi în jurul Său, le vorbi astfel:

„Pace vă aduc vouă, copiii Mei,

Pacea înşeptită

A Maicii Pământeşti

Şi a Tatălui Ceresc.

Pace aduc corpului vostru,

Pacea călăuzită de Îngerul Puterii,

Pace aduc inimii voastre,

Pace călăuzită de Îngerul Iubirii;

Pace aduc minţii voastre,

Pace călăuzită de Îngerul Înţelepciunii.

Prin Îngerii

Puterii, Iubirii şi Înţelepciunii,

Voi veţi străbate cele Şapte Căi

Ale Grădinii Infinite

Şi corpul vostru, inima voastră şi mintea voastră

Vor fi o Unitate

În zborul Sacru către Marea Cerească a Păcii.

Adevăr zic vouă,

Căile sunt şapte

Prin Grădina Infinită

Şi fiecare trebuie traversată

De corpul, inima şi mintea voastră

Împreună în unitate,

Ca nu cumva să vă împleticiţi şi să cădeţi

În abisul neantului.

Pentru că după cum o pasăre nu poate zbura cu o singură aripă,

Tot aşa, Pasărea Înţelepciunii

Are nevoie de cele două aripi ale Puterii şi Iubirii

Pentru a zbura deasupra abisului

Până la Arborele Sfânt al Vieţii.

Căci corpul singur

Este ca o casă abandonată văzută de departe;

Ceea ce părea frumos

Nu este decât ruină şi tristeţe

Când este privit de aproape.

Corpul singur Este ca un car din aur

Pe care făuritorul său l-a pus pe un piedestal

Pentru a nu se uza în contact cu pământul.

Dar ca idol de aur,

El este urât şi fără graţie,

Pentru că numai în mişcare

Îşi revelează rostul.

Întocmai ca un gol întunecat de fereastră

Când vântul a stins lumânarea,

Este corpul singur,

Fără inimă şi fără minte

Pentru a-l umple cu lumină.

Iar inima singură,

Este ca un soare fără pământ pe care să strălucească,

O lumină în gol.

O minge de căldură cufundată

Într-o mare de întuneric.

Pentru că atunci când un om iubeşte,

Acea iubire se îndreaptă numai către

Propria distrugere

Dacă nu există mâini pentru îndeplinirea

De fapte bune

Şi nici minte pentru a ţese flăcările dorinţei

Într-o ţesătură de psalmi.

Inima singură

Este ca o tornadă în deşert,

Fără corp şi fără minte

Care o fac să cânte

Printre chiparoşi şi pini.

Iar mintea singură

Este un sul sacru

Care s-a uzat cu trecerea anilor

Şi trebuie distrus.

Adevărul şi frumuseţea cuvintelor sale

Sunt neschimbate

Dar ochii nu mai pot citi

Literele şterse

Şi se sfărâmă între degetele care îl ţin.

Aşa este mintea fără inimă

Pentru a exprima cuvinte,

Şi fără corp

Pentru a-şi îndeplini acţiunile sale.

La ce ar mai fi de folos înţelepciunea

Fără o inimă care s-o simtă

Şi fără o limbă care să-i dea grai?

Mintea singură

Este sterilă ca pântecul unei femei în vârstă,

Fără inimă şi fără corp

Pentru a-l umple de viaţă.

Pentru că iată, adevăr zic vouă,