Gheșe Rabten - Comorile Dharmei

Trecem apoi la purificarea canalului stâng (fig.2). În acest scop, ne imaginăm că extremitatea inferioară a canalului roşu (în dreapta) pătrunde în canalul alb (în stânga), la aceeaşi distanţă de patru degete sub ombilic. Blocând nara stângă cu arătătorul stâng, vom inspira pe nara dreaptă. Apoi, cu dosul arătătorului stâng, blocăm nara dreaptă şi expirăm pe cea stângă. Repetăm şi acest exerciţiu de trei ori consecutiv, expulzând astfel toate impurităţile de pe canalul alb din stânga, care va străluci ca un tub de sticlă albă prin care trece lumina (fără a avea însă rigiditatea acestuia).

Pentru faza a treia a acestei practici, vizualizăm în centru, între cele două canale, un al treilea canal, de culoare albastră, a cărui extremitate inferioară se află tot la patru degete sub ombilic (fig.3). Traseul său e identic cu cel al canalelor laterale: el trece prin partea din faţa coloanei vertebrale, ajunge până la ceafă, urmează curbura cutiei craniene prin interior şi se termină deasupra punctului median, între sprâncene. Acest canal e ceva mai gros decât celelalte două şi în limba tibetană e numit ța uma: canalul central. Este cel mai important dintre toate canalele corpului nostru. Vom purifica şi canalul central. Pentru a face aceasta, să ne imaginăm că cele două canale laterale se curbează la extremitatea lor inferioară şi pătrund în canalul central. Mâinile se aşează astfel: dosul mâinii drepte în palma stângă, degetele mari împreunându-se puţin deasupra ombilicului. De data aceasta vom inspira şi expira pe ambele nări. Aerul intră în cele două canale laterale, apoi trece în canalul central, din care, prin expiraţie sunt eliminate impurităţile prin punctul situat ceva mai sus de încrucişarea sprâncenelor. Repetăm de trei ori acest exerciţiu şi astfel canalul central este purificat în întregime. Acum, el a devenit asemănător unei raze de lumină albastră.

Din acest moment, cele trei canale sunt purificate şi respiraţiile următoare vor fi executate cu o uşurinţă desăvârşită, traversând, fără să întâmpine nicio rezistenţă, canalele eliberate de toate obstacolele. Deoarece aduce calmul minţii, concentrarea asupra ansamblului celor nouă respiraţii, când e îndeplinită cu atenţie şi precizie, constituie o excelentă pregătire pentru meditaţie, căreia îi îmbunătăţeşte eficienţa.

Am vorbit de suferinţă şi v-am cerut să reflectaţi bine asupra ei. Este un lucru extrem de important. Bolnavul care nu e conştient de boala pe care o are nu se gândeşte să utilizeze un remediu sau să urmeze un tratament medical. Iar dacă această idee nu-i trece prin minte, el nu va face nimic pentru a se vindeca. Ca să ne însănătoşim, nu va folosi la nimic dacă numai ne uităm la medicamente. Tot astfel, dacă nu cunoaştem adevărata natură a suferinţelor noastre, nu vom putea genera în noi dorinţa de a practica Dharma; iar în lipsa unei aspiraţii autentice vom fi incapabili să ne angajăm pe calea ei. Dacă ne mulţumim doar cu informaţiile pe care ni le oferă lectura, nu vom suprima suferinţa.

Eu v-am descris situaţia. Vă rămâne vouă să gândiţi, să analizaţi detaliile şi implicaţiile în profunzime. De foarte multă vreme, mintea noastră s-a îngrijit în mod exclusiv de activităţi mondene: muncă, câştiguri, diferite avantaje personale… Aceste preocupări au devenit atât de familiare minţii încât e greu să fie adusă la practicarea Dharmei. Trebuie deci să acţionăm cu mare abilitate pentru a o conduce, treptat, într-acolo. Tehnica de meditaţie pe care v-am transmis-o până acum foloseşte la strunirea minţii, la canalizarea ei în interior pentru ca astfel să i se dezvolte facultăţile de concentrare.

Practica ce vă va fi descrisă acum se numeşte în sanskrită anapanassati: atenţia asupra respiraţiei.

Vom adopta o poziţie care să ne fie confortabilă, dar dacă nu ne vine prea greu, poziţia cea mai adecvată este cea a lotusului, deja descrisă, din motive ce v-au fost explicate mai înainte. Fiecare detaliu îşi are rostul său. Mai ales faptul de a înconjura ombilicul unind vârfurile degetelor mari deasupra palmelor, va fi extrem de util în meditaţiile viitoare. Trunchiul trebuie să fie drept astfel încât canalele care îl parcurg să fie întinse şi trecerea aerului prin ele să fie uşurată. Dacă respiraţia se face lesne şi aerul circulă prin canalele adecvate, vom avea o minte mai limpede şi, deci, o meditaţie mai bună. Înclinând uşor capul, evităm intensificarea elementului căldură în organism, care ar antrena uscarea gurii şi senzaţia de sete. Creşterea elementului căldură poate de asemenea cauza afecţiuni ale ochilor, migrene sau dureri de ceafă. Ţinând ochii pe jumătate închişi, privind înainte, împiedicăm dispersarea naturală a minţii către obiectele din jur. Trebuie evitată închiderea completă a ochilor, căci obscuritatea astfel produsă riscă să provoace somnolenţă. Anumitor persoane, însă, le este mai uşor să mediteze cu ochii închişi, aşadar fiecare poate să aleagă ce îi convine mai bine. Limba trebuie să atingă uşor cerul gurii, ca astfel să se evite uscarea gâtului. Gura să rămână în poziţia ei normală şi, indiferent dacă e deschisă sau închisă, să fie complet destinsă.

Avantajele acestei posturi, care se pretează în mod special meditaţiei, au fost evocate aici doar foarte succint. Motivaţia ei ar presupune explicaţii mult mai vaste. Odată instalaţi în această postură, ne consacrăm practicii anapanassati, atenţia asupra respiraţiei. Aceasta se compune din şase părţi: numărarea, urmărirea, plasarea, analiza, schimbarea şi purificarea perfectă.

Numărarea

Aşezaţi în postura deja descrisă, procedăm la numărarea respiraţiilor. Pentru aceasta, gândirea trebuie să fie concentrată total asupra acestui du-te-vino al respiraţiei şi numărăm în gând de la unu la zece pentru fiecare cuplu inspiraţie-expiraţie, începând cu expiraţia; de exemplu:

— o expiraţie/o inspiraţie = 1, apoi

— o expiraţie/o inspiraţie = 2…

şi aşa mai departe până la zece, care aici e un număr convenabil. Nu e vorba să se numere cu voce tare, cu atât mai puţin în scris.

Trebuie să fim atenţi mai ales la fazele de expiraţie şi inspiraţie, să fim conştienţi că expirăm la expiraţie şi că inspirăm la inspiraţie, fără nicio confuzie între secvenţele de inhalare şi de exhalare a aerului. Pe parcursul acestui exerciţiu vom face efortul de a ne gândi doar la respiraţie. Nu vom putea profita de el dacă mintea noastră vagabondează şi visează la munte, la mare… În timpul acestei practici urmărim ritmul natural al respiraţiei, care se va prelungi de la sine în mod treptat. Când mintea va ajunge să urmeze complet, fără nicio distragere, mişcarea expiraţiilor/inspiraţiilor de zece ori la rând, şi când respiraţia se va putea prelungi cu o amplitudine mai mare, înseamnă că am împlinit prima fază a practicii anapanassati. Doar atunci vom putea trece la faza următoare.

Urmărirea

Acum vom urmări cu precizie parcursul respiraţiei. Mai întâi la inspiraţie, vom urmări aerul inhalat până la gât, de exemplu. Apoi la expiraţie îl vom urmări spre exterior, până la o distanţă echivalentă. După care vom urmări inspiraţia tot mai departe spre interior şi expiraţia tot mai departe spre exterior, oarecum asemănător cu imaginea unui jet de apă propulsat la o anumită înălţime şi care cade apoi de la aceeaşi distanţă. Aici nu se pune, evident, problema să respirăm cu forţa unui jet de apă; această imagine ilustrează doar parcursul respiraţiei, care trebuie să fie suplă şi naturală.