George Martin: Urzeala tronurilor

Dany observă că mâna fratelui său era încleştată pe mânerul sabiei împrumutate. Arăta aproape la fel de speriat pe cât se simţea ea.

— Eunuc obraznic, mormăi Viserys pe când lectica se puse în mişcare spre conac.

Cuvintele Magisterului Illyrio erau muiate în miere.

— La ospăţul din noaptea asta vor veni foarte mulţi oameni importanţi. Astfel de oameni au duşmani. Khal- ul trebuie să-şi protejeze oaspeţii, tu însuţi fiind unul de prim rang printre ei. Nici nu-i de mirare că Uzurpatorul ar plăti foarte bine pentru capul tău.

— Oh, da, rosti Viserys sumbru. A şi încercat, Illyrio, iţi spun asta. Asasinii săi năimiţi ne urmăresc pretutindeni. Sunt ultimul dragon şi nu va dormi bine cât timp trăiesc eu.

Lectica încetini şi se opri. Draperiile fură date la o parte şi un sclav întinse mâna pentru a o ajuta pe Daenerys să coboare. Gulerul său, remarcă ea, era din bronz m dinar. Urmă fratele său, cu mâna încă strânsă tare pe mânerul sabiei. Pentru a-l pune pe picioare pe Magister Illyrio fu nevoie de doi bărbaţi puternici.

În interiorul conacului, aerul era încărcat cu mireasma mirodeniilor, mirosea a foc înteţit, lămâi şi scorţişoară. Fură escortaţi prin holul de la intrare, unde vitralii colorate înfăţişau Pieirea Valyriei. În torţele de fier întunecat aşezate de-a lungul pereţilor ardea uleiul. Sub o boltă de frunze împletite în piatră, un eunuc le anunţă sosirea.

— Viserys din Casa Targaryen, al Treilea pe Numele său, strigă el, cu vocea înaltă şi moale. Rege al Andalilor şi Rhoynar şi al Primilor Oameni, Stăpân al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului. Sora sa, Daenerys Stormborn, Prinţesa Pietrei Dragonului. Onorabila sa gazdă, Illyrio Mopatis, Magister al Oraşului Liber Pentos.

Trecură de eunuc, intrând într-o curte cu colonade, năpădite de iederă albicioasă. Lumina lunii aşeza peste frunze luciri ca de os şi argint, pe când oaspeţii se plimbau printre ele. Mulţi erau stăpâni ai Caselor Dothraki, bărbaţi masivi, cu pielea roşiatic-maronie, mustăţi pleoştite prinse cu inele de metal, păr negru, uns şi împletit* de care atârnau clopoţei. Totuşi, printre ei se strecurau călăreţi liberi şi mercenari din Pentos şi Myr şi Tyrosh, un preot roşu, chiar mai gras decât Illyrio, bărbaţi păroşi din Portul Ibben şi nobili din Insulele Verii, cu pielea la fel de neagră ca abanosul. Daenerys îi privea cuprinsă de uimire şi-şi dădu seama, cu un început abrupt de teamă, că era singura femeie prezentă.

Illyrio şopti spre ei:

— Cei trei, de colo, sunt gărzile lui Drogo. Lângă coloană este Khal Moro cu fiul său, Rhogoro. Bărbatul cu barba verde este fratele Arhontelui de Tyrosh, iar cel din spatele lui este Ser Jorah Mormont.

Ultimul nume o surprinse pe Daenerys.

— Un cavaler?

— Exact. Illyrio zâmbi în barbă. Uns cu cele şapte uleiuri de către înaltul Septon în persoană.

— Ce face aici?

— Uzurpatorul îi voia capul. Un afront minor. A vândut câţiva braconieri unui negustor de sclavi din Tyrosh în loc să-i ofere Rondului de Noapte. O lege absurdă. Un bărbat ar trebui să poată să facă ce vrea cu sclavii săi.

— Aş vrea să vorbesc cu Ser Jorah înainte de sfârşitul nopţii, spuse fratele ei.

Dany se pomeni privind curioasă spre cavaler. Era un bărbat mai vârstnic, trecut de patruzeci de ani, cu chelie, ilar încă puternic şi vânjos. În locul mătăsurilor şi bumbacului, purta lână şi piele. Tunica sa era de un verde-închis, brodată cu ceva ce semăna cu un urs negru, înălţat pe două picioare. Încă-l mai privea pe acest bărbat neobişnuit, din ţara sa natală pe care nu o cunoscuse niciodată, când Magister Illyrio puse o mână jilavă pe umărul ci dezgolit.

— Pe aici, dulce Prinţesă, şopti el, acolo-i însuşi khal -ul .

Dany ar fi vrut să fugă şi să se ascundă, însă fratele ei o urmărea cu privirea şi, dacă-l nemulţumea, ştia că va trezi balaurul. Neliniştită, se răsuci şi-l privi pe bărbatul despre care Viserys spera că o va cere în căsătorie înainte ca noaptea să se încheie.

Fata sclavă nu greşise cu mult, se gândi ea. Khal Drogo era cu un cap mai înalt decât cel mai înalt dintre bărbaţii din jur, dar cumva avea un pas uşor, la fel de graţios ca o panteră din menajeria lui Illyrio. Era mai tânăr decât crezuse ea, nu avea mai mult de treizeci de ani. Pielea sa era de culoarea cuprului lustruit, iar mustăţile groase îi erau prinse în inele de aur şi bronz.

— Trebuie să merg şi să-mi exprim omagiile, zise Magister Illyrio. Aşteptaţi-mă. Am să-l aduc aici.

Fratele ei o apucă de braţ şi degetele sale o strânseră atât de tare încât o duru.

— Îl vezi pletele, dulce surioară? Pletele lui Drogo erau negre precum miezul nopţii şi încărcate de ulei aromat, pline de clopoţei care clincăneau uşor la fiecare mişcare a sa. Depăşeau talia şi chiar fesele, capătul lor frecându-se de spatele pulpelor.

— Vezi cât sunt de lungi? zise Viserys. Când Dothraki sunt înfrânţi în luptă, îşi taie părul în semn de căinţă, pentru ca lumea să le cunoască ruşinea. Khal Drogo nu a pierdut nici o bătălie. El este Aegon Stăpânul Dragonilor, iar tu îi vei fi regina.

Dany se uită spre Khal Drogo. Chipul său era dur şi crud, ochii erau la fel de reci şi întunecaţi ca onixul. Fratele ei o rănea uneori, atunci când trezea balaurul, dar nu o înspăimânta aşa cum o făcea acest bărbat.

— Nu vreau să fiu regina lui, se auzi spunând cu un glas pierit şi subţire. Te rog, te rog, Viserys, nu vrea, du-mă acasă.

— Acasă? îşi menţinea vocea potolită, dar ea putu ghici furia în intonaţia lui. Cum vom ajunge noi acasă, dragă surioară? Ne-au luat casa! O trase în umbră, departe de alte priviri, degetele lui afundându-se în pielea ei. Cum o sa ajungem noi acasă? repetă el, referindu-se la Domeniul Regelui, la Piatra Dragonului şi toate pământurile pe care le pierduseră.

Dany se gândise doar la încăperile lor din casa lui Illyrio, cu siguranţă, nu la adevăratul lor cămin, la tot ce avuseseră, însă fratele ei nu voia să audă de aşa ceva. Pentru el nu mai exista nici o casă. Nici chiar casa imensă, cu poarta roşie, nu fusese casa lui. Degetele sale se strânseră şi mai tare pe braţul ei, cerând un răspuns.

— Nu ştiu…, spuse ea în cele din urmă, iar vocea i se frânse. În ochi îi apărură lacrimi.

— Eu da, rosti el cu asprime. Ne întoarcem acasă cu o armată, dragă surioară. Cu armata lui Khal Drogo, aşa vom ajunge acasă. Iar dacă trebuie să te măriţi cu el şi să te culci cu el pentru asta, aşa vei face. Îi zâmbi. Am să las întregul lui khalasar să se împreuneze cu tine dacă va treimi, dragă soră, toţi cei patruzeci de mii de oameni şi armăsarii lor de asemenea dacă asta va trebui ca să-mi adun armata. Fii mulţumită că este numai Drogo. Cu timpul, s-ar putea chiar să ajungi să-ţi placă. Acum şterge-ţi ochii. Illyrio îl aduce aici şi nu trebuie să te vadă plânsă.

Dany se întoarse şi văzu că era adevărat. Magister Illyrio, numai un zâmbet şi plecăciuni, îl însoţea pe Khal Drogo spre ei. Îşi şterse cu dosul mâinii lacrimile necăzute.

— Zâmbeşte, şopti Viserys nervos, iar mâna îi căzu pe mânerul sabiei. Şi îndreaptă-te de spate. Lasă-l să vadă că ai sâni. Numai Zeii ştiu că şi aşa sunt mici.

Daenerys zâmbi şi se îndreptă de spate.

Oaspeţii se scurgeau printre porţile castelului într-un râu de aur şi argint şi oţel lustruit, cam trei sute de oameni, o făloasă defilare de purtători de flamuri şi cavaleri, un amestec de mercenari şi oşteni. Deasupra capetelor lor, zeci de flamuri aurite se zbăteau înainte şi înapoi în vântul din nord, purtând blazonul cerbului încoronat al Casei Baratheon.