George Martin: Urzeala tronurilor

— Sunt sălbaticii? întrebă ea.

— Cine altcineva? Ned ridică Gheaţa, privind în jos, în lungimea oţelului rece. Şi situaţia se va înrăutăţi. Ar putea veni şi ziua când nu voi avea altceva de ales decât să ridic toate flamurile şi să mă îndrept spre nord, să lămuresc, o dată pentru totdeauna, situaţia cu acest Rege-de-dincolo-de-Zid.

— Dincolo de Zid?

Acest gând o făcu pe Catelyn să se înfioare. Ned remarcă spaima oglindită pe faţa ei.

— Mance Rayder nu este pentru noi un motiv de teamă.

— Dincolo de Zid sunt lucruri şi mai groaznice.

Ea se uită în spatele ei, la copacul inimii, cu scoarţa albicioasă şi ochii roşii, care privea, asculta, ţesându-şi gândurile lungi şi încete. Zâmbetul lui era acum blând.

— Asculţi prea mult poveştile Bătrânei Nan. Ceilalţi sunt la fel de morţi precum copiii pădurii, dispăruţi de opt mii de ani. Maester Luwin îţi va spune că nici nu au existat vreodată. Nici un om nu i-a văzut până acum.

— Până în dimineaţa asta nici un om în viaţă nu a văzut nici lupii străvechi, îi reaminti Catelyn.

— Ar trebui să ştiu că-i mai bine să nu te iei niciodată la harţă cu o Tully, zise el cu un zâmbet trist. Băgă sabia Gheaţa înapoi în teaca ei, spunând apoi: N-ai venit până aici să-mi depeni poveştile scribilor. Ştiu cât de puţin îndrăgeşti acest loc. Despre ce-i vorba, doamna mea?

Catelyn luă mâna bărbatului ei.

— Am primit veşti triste astăzi, stăpânul meu. Nu am vrut să te tulbur până ce nu te-ai limpezit. Nu avea nicio cale de a îndulci lovitura, aşa că-i spuse direct: îmi pare rău, dragostea mea. Jon Arryn e mort.

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei şi putu vedea cât de tare îl afectase, aşa cum ştiuse că se va întâmpla. În tinereţea sa, Ned crescuse la Eyrie, iar Arryn, Stăpânul fără copii, îi devenise ca un al doilea tată — lui şi pupilului său, Robert Baratheon. Când Nebunul Rege Aerys al II-lea Targaryen le ceruse capetele, Stăpânul de la Eyrie îşi ridicase flamurile sale cu luna şi şoimul, preferând răscoala decât să-i predea pe cei pe care promisese să-i protejeze.

Şi într-o bună zi, acum cincisprezece ani, acest al doilea tată al său îi devenise şi frate, când el şi Ned intraseră în templul septim din Riverrun pentru a se căsători cu două surori, fiicele Stăpânului Hoster Tully.

— Jon…, spuse el. Vestea asta-i sigură?

— Era sigiliul regelui, iar scrisoarea în mâna lui Robert. Am păstrat-o pentru tine. A spus că Stăpânul Arryn a pierit repede. Chiar şi Maester Pycelle a fost neajutorat, însă a adus zeamă de mac, astfel că Jon nu a zăbovit prea mult în durere.

— Asta-i o mică mângâiere, presupun, spuse el. Catelyn putea vedea durerea oglindită pe faţa lui, dar chiar şi acum se gândea în primul rând la ea. Sora ta, făcu el. Şi băiatul lui Jon. Ce se ştie de ei?

— Mesajul spunea doar că sunt bine şi că s-au întors la Eyrie, răspunse Catelyn. Aş fi vrut să meargă mai degrabă la Riverrun. Eyrie este un loc trufaş şi singuratic şi a fost dintotdeauna al soţului ei, nu al ei. Amintirea Stăpânului Jon va bântui în fiecare piatră. O cunosc pe sora mea. Are nevoie de mângâierea familiei şi a prietenilor din jur.

— Unchiul tău aşteaptă în Vale, nu? Jon l-a numit Rege al Porţii, am auzit.

Catelyn dădu din cap.

— Brynden va face tot ce poate pentru ea şi pentru băiat. Asta este, cumva, o mângâiere, dar…

— Du-te la ea, o îndemnă Ned. Ia copiii. Umpleţi-i sălile de gălăgie şi strigăte şi râs. Băiatul acela al ei are nevoie de alţi copii lângă el, iar Lysa nu ar trebui să fie mugură în durerea ei.

— Aş face asta dacă aş putea, zise Catelyn. Scrisoarea nu avea şi alte veşti. Regele goneşte spre Winterfell să te întâlnească.

Lui Ned îi trebui o clipă să priceapă sensul cuvintelor ei, dar când înţelegerea veni, întunericul îi părăsi ochii.

— Vine Robert aici?

Când ea dădu din cap, un zâmbet se iţi pe faţa lui. Catelyn ar fi vrut să-i împărtăşească bucuria, însă auzise şi ca ce se vorbea prin curte; un lup străvechi, găsit mort în zăpadă, cu un corn de cerb rupt în gâtlej. Teama se strânsese în ea ca un şarpe, dar se căzni să zâmbească spre acest bărbat pe care-l iubea, acest bărbat care nu avea nici o încredere în semne.

— Ştiam că asta o să-ţi facă plăcere, spuse ea. Ar trebui să trimitem vorbă fratelui tău, la Zid.

— Da, bineînţeles, fu el de acord. Ben va dori să fie aici. Am să-i spun lui Maester Luwin să-şi trimită cea mai rapidă dintre păsări. Ned se ridică şi o ridică şi pe ea. La naiba, câţi ani au trecut? Şi nu ne spune decât atât? Câţi sunt în grupul lui, spune ceva mesajul despre asta?

— Aş crede că o sută de cavaleri cel puţin, cu toate slugile lor şi cam încă o dată pe atâţia călăreţi. Cersei şi copiii călătoresc cu ei.

— Robert se va deplasa încet de dragul lor, spuse el. Aşa-i mai bine. Ne va da mai multă vreme să ne pregătim.

— Şi fraţii reginei călătoresc cu grupul, îi spuse ea.

Ned se strâmbă auzind asta. Catelyn ştia că între el şi familia reginei nu era prea multă dragoste. Casa Lannister de Casterly Rock se pusese târziu în slujba lui Robert, când victoria era deja sigură, iar el n-o iertase niciodată.

— Ei bine, dacă preţul pentru prezenţa lui Robert este o puzderie de Lannisteri, aşa sa fie. Se pare că Roberta duce cu el jumătate din curtea lui.

— Acolo unde pleacă regele, vine şi domeniul, zise ea.

— Va fi bine să-i vedem pe copii. Cel mai tânăr încă sugea la ţâţa femeii Lannister ultima oară când l-am văzut. Acum trebuie să aibă cam cinci ani, nu?

— Prinţul Tommen are şapte ani, îi spuse ea. E de aceeaşi vârstă cu Bran. Te rog, Ned, să-ţi păzeşti gura. Femeia Lannister este regina noastră, şi se spune că trufia ei creşte cu fiecare an ce trece.

Ned îi strânse mâna.

— Desigur, va fi şi un ospăţ cu lăutari, iar Robert va voi să vâneze. Am să-l trimit pe Jory în sud, cu o gardă onoare, să le iasă în cale pe drumul regelui şi să-i escorteze înapoi. Numai zeii ştiu, va trebui să-i hrănim pe toţi? E deja pe drum, spui? Naiba să-l ia! Naiba să ia pielea lui regală!

Fratele ei ridică rochia ca ea s-o poată cerceta.

— E o frumuseţe. Atinge-o. Dă-i drumul. Mângâie stofa.

Dany o atinse. Materialul era aşa de moale încât părea că i se scurge printre degete, ca apa. Ea nu-şi putu aminti când mai purtase ceva atât de moale. O înspăimânta. Îşi retrase mâna.

— Este cu adevărat a mea?

— Un dar din partea Magisterului Illyrio, spuse Viserys, zâmbind. Fratele ei era în toane bune în noaptea asta. Culoarea va aduce violetul în ochii tăi. Şi vei purtaşi aur, bijuterii de toate felurile. Illyrio a promis. În noaptea asta trebuie să arăţi ca o prinţesă.

O prinţesa, se gândi Dany. Uitase cum era asta. Poate că nici nu ştiuse vreodată.

— De ce ne dă atât de multe? întrebă ea. Ce vrea de la noi?

Timp de aproape jumătate de an locuiseră în casa magisterului, hrănindu-se cu mâncarea lui, cocoloşiţi de slujitorii săi. Dany avea treisprezece ani, destul de mult ca să ştie că astfel de daruri arareori veneau fără un preţ aici, în oraşul liber Pentos.

— Illyrio nu-i prost, spuse Viserys. Era un tânăr sfrijit, cu mâini neastâmpărate şi o căutătură febrilă în ochii săi liliachii. Magisterul ştie că nu am să-mi uit prietenii când va veni ziua urcării mele pe tron.

Dany nu zise nimic. Magister Illyrio era un neguţător de mirodenii, pietre preţioase, oase de dragon şi alte lucruri mai puţin plăcute. Avea prieteni în toate cele Nouă Oraşe Libere, se spunea, şi chiar mai departe, în Vaes Dothrak şi pe tărâmurile fabuloase de lângă Marea de Jad. Se mai spunea că nu avusese niciodată un prieten pe care să nu-l fi vândut, cu voioşie, pentru un preţ potrivit. Dany pleca urechea la ce se vorbea pe stradă şi auzise aceste lucruri, dar ştia că era mai bine să nu-l întrebe nimic pe fratele său, când acesta-şi ţesea visele. Furia lui era ceva îngrozitor când era stârnită. Viserys o numea „trezirea balaurului”. Fratele ei agăţă rochia lângă uşă.