George Martin: Urzeala tronurilor

— Da, tată, zise Bran.

— Da, fu şi Robb de acord.

— S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi voi.

— Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară.

— Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell.

Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între hainele de piele, lipindu-se cald de el, simţindu-se în siguranţă pe drumul lung spre casă.

La jumătatea podului, Jon se opri brusc.

— Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul.

— Nu auziţi?

Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul puiului său flămând, însă Jon asculta altceva.

— Acolo, zise Jon.

Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa spre ei, zâmbind.

— Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse apoi.

— Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-al şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor erau cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp ce toţi ceilalţi erau încă orbi.

— Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi.

Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă şi îngheţată.

— Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie.

Lui Catelyn nu-i plăcuse niciodată această pădure a zeilor.

Se născuse o Tully, la Riverrun, departe spre sud, pe Furca Roşie a Tridentului. Pădurea zeilor de acolo era o grădină, luminoasă şi aerisită, unde arborii sequoia înalţi lăsau umbre peste pâraiele clipocinde, păsările cântau din cuiburile lor ascunse, iar aerul era încărcat cu mireasma florilor.

Zeii din Winterfell păstrau un alt soi de pădure. Era un loc întunecos, primar, trei acri de pădure bătrână, neatinsă de zece mii de ani, iar castelul mohorât se înălţa în juru-i. Mirosea a pământ reavăn şi a putreziciune. Acolo nu creşteau sequoia. Era o pădure de conifere încăpăţânate, cu ace verzi-cenuşii, de stejari mândri, de carpeni la lei de vechi ca domeniul însuşi. Aici, trunchiuri groase, negre, se înghesuiau unele în altele în timp ce crengile răsucite alcătuiau o boltă deasă deasupra, iar rădăcinile strâmbe se încovoiau sub pământ. Acesta era un loc al liniştii adânci şi al umbrelor înşelătoare, iar zeii care sălăşluiau acolo nu aveau nume.

Însă ea ştia că-şi va găsi acolo soţul, în noaptea asta. Ori de câte ori lua viaţa unui om, după aceea căuta liniştea pădurii zeilor.

Catelyn fusese miruită cu cele şapte feluri de ulei şi i să dăduse numele în curcubeul de lumină care umplea templul septim din Riverrun. Era parte din Credinţă, la fel ca tatăl şi bunicul ei şi tatăl acestuia înaintea lui. Zeii ei aveau nume, iar chipurile lor îi erau la fel de familiare ca acelea ale părinţilor. Adorarea însemna un septon cu cădelniţa, mirosul tămâii, un cristal cu şapte feţe însufleţit de lumină, voci înălţate în cântări. Casa Tully ţinea o pădure a zeilor, la fel ca toate marile case, însă era doar un loc pentru plimbări sau lecturi, ori unde puteai sta la soare. Cultul era numai pentru templu.

De dragul ei, Ned construise un mic templu septim unde ea putea cânta spre cele şapte feţe ale zeului, dar sângele Primilor Oameni curgea încă prin venele familiei Stark şi propriii săi zei erau cei vechi, nenumiţi, zeii fără chipuri ai pădurii pe care o împărţeau cu copiii dispăruţi ai codrilor.

În centrul poienii, un arbore bătrân se întindea peste un mic iaz ale cărui ape erau negre şi reci.

— Copacul inimii, îi spunea Ned.

Scoarţa copacului era albă ca osul, frunzele de un roşu-închis, precum mii de mâini mânjite de sânge. Pe trunchi fusese sculptat un chip cu trăsături alungite şi melancolice, ochii, săpaţi adânc, erau înroşiţi de sevă şi ciudat de vii. Erau bătrâni acei ochi, mai bătrâni chiar decât Winterfell însuşi. Îl văzuseră pe Brandon Constructorul punând prima piatră de temelie, dacă legendele aveau un sâmbure de adevăr; văzuseră zidurile de granit ale castelului ridicându-se în jurul lor. S-a mai spus că feţele fuseseră săpate în trunchiuri de copiii pădurii, în secolele de început, dinaintea venirii Primilor Oameni peste marea îngustă.

În sud, ultimii copaci asemănători fuseseră tăiaţi sau urşi cu o mie de ani în urmă, cu excepţia celor de pe Insula Chipurilor, unde oamenii verzi continuau veghea lor tăcută. Aici însă, era altceva. Aici, fiecare castel avea propria sa pădure a zeilor, iar fiecare pădure avea un copac al inimii, fiecare copac cu chipul său.

Catelyn îşi găsi soţul sub copac, aşezat pe o piatră acoperită cu muşchi. Sabia sa cea mare, Gheaţă, stătea în poala lui, iar el îi curăţa tăişul în apele negre ca noaptea. O mie de ani de humus se acumulaseră pe terenul pădurii zeilor, înăbuşindu-i paşii, însă ochii roşii de pe copac păreau că îi urmăreau deplasarea.

— Ned, rosti ea moale.

El înălţă capul pentru a se uita la ea.

— Catelyn, zise el. Vocea lui era distantă şi oficială. Unde sunt copiii?

O întreba întotdeauna asta.

— În bucătărie, se ceartă pentru numele puilor de lup. Ea îşi desfăşură capa pe solul pădurii şi se aşeză pe malul iazului, cu spatele spre copac. Putea simţi ochii privind-o, dar făcu tot ce-i stătea în putinţă ca să-i ignore.

— Arya e deja îndrăgostită, iar Sansa este fermecată şi graţioasă, însă Rickon nu-i chiar aşa de sigur.

— Îi e teamă?

— Puţin, admise ea. Nu are decât trei ani.

Ned se încruntă.

— Trebuie să înveţe să se confrunte cu temerile sale. Nu va rămâne pe veci de trei ani. Şi iarna bate la uşă.

— Da, căzu Catelyn de acord.

Cuvintele o înfiorară, aşa cum se întâmpla întotdeauna. Cuvintele unui Stark. Fiecare casă nobiliară avea cuvintele ei. Mottouri de familie, pietre de încercare, rugăciuni de toate felurile, toate slăveau onoarea şi gloria, promiteau loialitate şi adevăr, jurau credinţă şi curaj. Toate în afară de cele ale lui Stark. Vine iarna, spuneau cuvintele Casei Stark. Se gândi, nu pentru prima oară, cât de ciudaţi erau aceşti oameni din nord.

— Omul a murit cu demnitate, îl apreciez pentru asta, spuse Ned. Într-o mână ţinea o bucată de piele înmuiată în ulei. O trecea uşor de-a lungul lamei sabiei pe când vorbea, lustruind metalul care lucea întunecat. M-am bucurat pentru Bran. Ai fi fost mândră de el.

— Sunt întotdeauna mândră de Bran, răspunse Catelyn, privind sabia pe când el o lustruia.

Putea vedea încreţitura adâncă din oţel, acolo unde metalul fusese împăturit peste el însuşi de sute de ori în timpul forjării. Lui Catelyn nu-i plăceau săbiile, însă nu putea nega că Gheaţa avea frumuseţea ei proprie. Fusese forjată în Valyria, înainte ca Apocalipsa să se abată asupra vechiului Freehold, când fierarii îşi prelucrau metalele cu ajutorul farmecelor la fel de bine ca şi cu ciocanele. Era veche de patru sute de ani, la fel de ascuţită ca în ziua în care fusese forjată. Totuşi, numele pe care-l purta era şi mai vechi, o moştenire a epocii eroilor, când membrii familiei Stark erau Regii din Nord.

— A fost al patrulea în anul ăsta, făcu Ned sumbru. Bietul om era pe jumătate smintit. Ceva a băgat o asemenea frică în el, încât cuvintele mele nu i-au fost de înţeles. Oftă. Ben scrie că forţa Rondului de Noapte numără mai puţin de o mie de oameni. Nu este vorba numai despre dezertări. Pierd oameni şi în timpul raidurilor.