George Martin: Urzeala tronurilor

Will se întoarse, fără nici un cuvânt. N-avea nici un rost să comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. Îl puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, lordul strigă deodată:

— Cine-i acolo?

Will sesiză nesiguranţa din glas. Se opri din căţărat; ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, clipocitul îngheţat al izvorului, un ţipăt îndepărtat al unei bufniţe de zăpadă.

Ceilalţi nu făceau nici un zgomot. Will percepu o mişcare în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, ce văzuse oare?

— Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva?

Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will Nu era nimic de văzut.

— Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig?

Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe obraz răşina dulce şi lipicioasă.

Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea lui Royce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea.

Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un suspin prelung.

— Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul.

Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârli mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se oprise. Se făcuse foarte frig.

Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse niciodată. Nici un metal prelucrat de oameni nu ar fi putut lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât orice altă lamă.

Ser Waymar îl înfruntă cu curaj.

— Atunci, dansează cu mine.

Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte.

Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ de o clipă, îndrăzni să spere.

Ieşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei… patru… cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişa copacul şi rămase tăcut.

Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se loviră, nu se auzi nici un dangăt de metal lovind metalul; doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi se trase din nou înapoi.

În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, nu făceau nimic ca să intervină.

Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea albastră, palidă.

Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. Printre zale mustea sângele; înălţa aburi în frig, iar picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge.

Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o cunoştea, cu un glas aidoma gheţii crăpate pe un lac îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser Waymar Royce îşi regăsi furia.

— Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, ridicându-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa în ea.

Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, oţelul se sfărâmă. Un ţipăt se reverberă prin pădure în noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi sfărâmicioase, aşchiile împrăştiindu-se ca o ploaie de ace. Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. Printre degetele sale se scurgea sânge.

Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum ţurţurii.

Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, ia îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, coborî.

Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un braţ întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel ,îşi dădu seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfacă. Sabia ruptă va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel puţin bătrânul urs, Mormont, ori Maester Aemon. Oare Gared mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească.

Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălţa deasupra lui. Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea albastră. Vedea.

Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi atingerea era îngheţată.