Joanne Rowling - Harry Potter şi Camera Secretelor

— Dar…

— Mai târziu, zise Harry repede.

Nu credea că era momentul potrivit să-i spună lui Ron cine deschisese Camera Secretelor, cel puţin nu de faţă cu Ginny.

— Unde e Lockhart?

— Acolo, zise Ron, zâmbind şi făcând un semn cu capul spre tunelul care se deschidea în ţeava. Nu-i e bine deloc. Vino să-l vezi.

Conduşi de Fawkes, ale cărui aripi radiau o lumină aurie în întuneric, ajunseră la gura ţevii. Gilderoy Lockhart stătea acolo, fredonând încetişor o melodie.

— Şi-a pierdut memoria, zise Ron. Vraja Uitării a acţionat asupra lui, în loc să ne atingă pe noi. Habar n-are cine e, unde e sau cine suntem noi. I-am zis să aştepte aici. E un pericol chiar şi pentru el.

Lockhart îi privi cu bunăvoinţă.

— Bună, zise el. Cam ciudat locul ăsta, nu? Locuiţi aici?

— Nu, zise Ron, ridicându-şi sprâncenele către Harry.

Harry se aplecă şi privi în sus, de-a lungul ţevii întunecate.

— Te-ai gândit cum vom urca pe chestia asta? îl întrebă Harry pe Ron.

Ron clătină din cap, dar Fawkes zburase pe lângă Harry şi acum bătea din aripi în faţa lui, cu ochii ca două mărgele strălucind în întuneric. Îşi flutura coada cu pene lungi şi aurii. Harry îl privi nedumerit.

— Cred că vrea să îl apuci de…, zise Ron, zăpăcit. Dar eşti mult prea greu ca să te poată trage până sus.

— Fawkes, zise Harry, nu este o pasăre obişnuită.

Se întoarse repede către ceilalţi.

— Trebuie să ne ţinem unii de alţii. Ginny ia-l pe Ron de mână. Profesore Lockhart…

— Se referă la tine, îi zise Ron, tăios, lui Lockhart.

— … luaţi-o pe Ginny de cealaltă mână…

Harry îşi fixă sabia şi Jobenul Magic la centură, Ron îl apucă pe Harry de haine, şi Harry întinse mâna şi apucă penele cozii lui Fawkes, straniu de fierbinţi.

O lumină extraordinară păru să-i cuprindă tot corpul şi în clipa următoare, zburau în sus, prin ţeavă. Harry îl auzea pe Lockhart în spate, uimit peste măsură:

— Extraordinar! Extraordinar! Parcă e vrăjită!

Aerul rece biciuia faţa lui Harry, dar înainte să nu îi mai placă această călătorie, ea se termină! Toţi patru ajunseseră pe podeaua umedă din baia Plângăcioasei Myrtle, iar în timp ce Lockhart îşi aranja pălăria, chiuveta care masca ţeava reapăru la loc.

Myrtle îi privi cu ochii cât cepele.

— Trăieşti, îi spuse ea lui Harry, cam nemulţumită.

— Nu e nevoie să pari dezamăgită, îi spuse el sumbru, ştergându-şi petele de sânge şi mizeria de pe ochelari.

— Ei bine… mă gândeam şi eu… Dacă ai fi murit ai fi fost bine venit în toaleta mea, zise Myrtle, de emoţie căpătând o culoare argintie.

— Ce să spun!… zise Ron, când ieşiră din toaletă în coridorul întunecat şi părăsit. Harry! Cred că Myrtle cam ţine la tine! Ginny, ai o rivală!

Dar lacrimile continuau să curgă şiroaie pe obrajii lui Ginny.

— Acum unde mergem? zise Ron, aruncându-i o privire bucuroasă lui Ginny.

Harry arătă cu mâna. Fawkes îi conducea, împrăştiind o culoare aurie pe tot coridorul. Câteva minute mai târziu, se treziră în biroul profesoarei McGonagall. Harry bătu la uşă şi apoi deschise.

Pentru moment, se lăsă tăcere când Harry, Ron, Ginny şi Lockhart rămaseră în prag, plini de mizerie, uzi şi stropiţi cu sânge. După care, se auzi un ţipăt:

— Ginny!

Era doamna Weasley, care până atunci stătuse plângând în faţa focului. Sări în picioare, urmată imediat de domnul Weasley, amândoi aruncându-se asupra fetiţei lor.

Harry, pe de altă parte, îşi roti privirile prin cameră. Profesorul Dumbledore stătea lângă şemineu, zâmbind, lângă profesoara McGonagall, care se străduia să respire cât mai adânc, pentru a se linişti, apăsându-se cu mâinile pe piept. Fawkes zbură pe lângă Harry şi se aşeză pe umărul lui Dumbledore, chiar în momentul în care Harry şi Ron se treziră sufocaţi de îmbrăţişarea drăgăstoasă a doamnei Weasley.

— Aţi salvat-o! Aţi salvat-o! Cum aţi reuşit?

— Cred că asta am vrea cu toţii să ştim, zise profesoara McGonagall, abia şoptit.

Doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry, care ezită o clipă, apoi se îndreptă spre birou şi puse pe el Jobenul Magic, sabia încrustată cu rubine şi ce mai rămăsese din jurnalul lui Cruplud.

Apoi le povesti totul de-a fir-a-păr. Vorbi aproape un sfert de oră de unul singur, în tăcerea ca de mormânt. Le spuse de vocea fără trup, pe care o auzise, cum şi-a dat seama Hermione până la urmă că era un bazilisc prin ţevile din pereţii castelului, cum el şi Ron urmăriseră păianjenii în pădure, că Aragog le spusese unde fusese găsită ultima victimă a monstrului din Camera Secretelor, cum presupuseseră că era vorba de Plângăcioasa Myrtle şi astfel se gândiseră că intrarea în Camera Secretelor ar fi putut să fie în toaleta ei…

— Foarte bine, spuse profesoara McGonagall neîntârziat, când el făcu o pauză, deci aţi aflat unde era intrarea, făcând praf o sută de reguli ale şcolii între timp, dar cum Dumnezeu aţi ieşit teferi de acolo, Potter?…

Aşa că Harry, care răguşise de atâta vorbit, le spuse de sosirea lui Fawkes la momentul potrivit şi despre Jobenul Magic care i-a dat sabia. Apoi se opri. Până acum evitase să zică ceva despre jurnalul lui Cruplud… sau de Ginny. Ea stătea cu capul sprijinit de umărul doamnei Weasley, cu lacrimile încă prelingându-i-se pe obraji. Şi dacă o exmatriculau? se gândi Harry intrând în panică. Jurnalul lui Cruplud nu mai funcţiona… Cum ar fi putut dovedi că el fusese cel care o determinase să facă toate acele lucruri?

Instinctiv, se uită la Dumbledore, care zâmbi, lumina focului oglindindu-se în ochelarii săi în formă de semilună.

— Ce vreau eu să ştiu, zise Dumbledore, blând, este cum a reuşit Cap-de-Mort să o farmece pe Ginny, dat fiind că sursele mele îmi spun că el se ascunde de obicei în pădurile Albaniei…

O grea şi uriaşă piatră i se luă lui Harry de pe inimă.

— Po-Poftim? zise domnul Weasley cu o voce uimită. Ştim-Noi-Cine? A fermecat-o pe Ginny? Dar n-a fost Ginny… nu-i aşa?

— Cu jurnalul acesta, zise Harry repede, luându-l şi arătându-i-l lui Dumbledore. Cruplud l-a scris când avea şaisprezece ani.

Dumbledore luă jurnalul de la Harry şi privi entuziasmat paginile arse şi îmbibate cu cerneală.

— Sclipitor, zise el, încet. Bineînţeles! A fost cel mai sclipitor elev din toate timpurile, pe care l-a dat Hogwarts!

Se întoarse către soţii Weasley, care erau pur şi simplu uluiţi.

— Foarte puţini oameni ştiu că Lordul Întunericului s-a numit odată Tomas Cruplud. A fost chiar elevul meu, acum cincizeci de ani la Hogwarts. A dispărut după ce a terminat şcoala… a călătorit peste mări şi ţări… s-a adâncit tot mai mult în Magia Neagră şi s-a întovărăşit cu cei mai răi reprezentanţi ai neamului nostru, a trecut prin zeci de vrăji periculoase, care l-au transformat în Lordul Cap-de-Mort, devenind aproape de nerecunoscut. Puţini sunt cei care au făcut legătura dintre Lordul Cap-de-Mort şi Şeful de promoţie, inteligent şi chipeş, de altădată.

— Dar Ginny, zise doamna Weasley, ce legătură are Ginny a noastră cu… cu… el?

— Ju-Jurnalul lui! izbucni iar în plâns Ginny. Am scris în el, şi el mi-a ră-răspuns la rândul lui tot anul…

— Ginny! zise domnul Weasley, supărat. Chiar nu ai învăţat nimic de la mine? Ce ţi-am spus eu întotdeauna? Niciodată să nu ai încredere în ceva care gândeşte de unul singur, dacă nu vezi unde îi este creierul . De ce nu ne-ai arătat jurnalul, mie sau mamei tale? Un obiect suspect ca acela era evident Magie Neagră!