Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Dacă ar fi fost întrebat despre intervalul cam lung scurs între intrarea în Oraşul Spaţial şi sosirea la domul lui Sarton, comisarul ar fi putut spune… ia să vedem… că văzuse pe cineva furişându-se pe străzi şi îndreptându-se spre ţinutul înconjurător. Îl urmărise pentru o vreme pe necunoscut, dar nu-l identificase. În felul acesta, spaţialii ar fi fost încurajaţi să urmeze o pistă falsă. Cât despre R. Sammy, el n-ar fi fost băgat în seamă de nimeni. Un robot, printre atâţia de la fermele automatizate din exteriorul Oraşului. Sunt aproape de adevăr, comisare?

— Eu nu l-am…, se foi Enderby.

— Nu, aprobă Baley, nu l-ai ucis pe Daneel. El se află aici şi, de când a venit în Oraş, ţi-a fost imposibil să-l priveşti în ochi, ori să i te adresezi pe nume. Priveşte-l acum, comisare!

Enderby nu putu s-o facă. Îşi acoperi faţa cu palme tremurătoare.

Mâinile la fel de tremurătoare ale lui Baley aproape că scăpară transmiţătorul. Găsise!

Imaginea era focalizată acum asupra intrării principale în domul lui Sarton. Uşa rămăsese deschisă, glisând în locaşul ei din perete pe ghidajele din metal lucitor. Jos, în ele… Acolo! Acolo!

Sclipirea era inconfundabilă.

— Iată ce s-a întâmplat, urmă detectivul. Te aflai la dom, când ţi-ai scăpat ochelarii. Probabil că erai agitat şi ştiu cum te comporţi în asemenea ocazii. Îţi scoţi ochelarii de la ochi şi-i ştergi. Aşa ai făcut şi atunci, dar mâinile îţi tremurau şi i-ai scăpat — poate că ai şi călcat pe ei. Oricum, i-ai spart, şi în aceeaşi clipă uşa s-a deschis şi a apărut o siluetă care semăna cu Daneel.

Ai tras cu blasterul în ea, ai cules resturile ochelarilor şi ai fugit. Spaţialii au descoperit cadavrul, nu tu, şi când ai revenit acolo ai aflat că nu-l uciseseşi pe Daneel, ci pe Sarton, care se sculase mai devreme. Spre ghinionul lui, Sarton îl proiectase pe Daneel după chipul şi asemănarea sa, iar în momentul acela de tensiune, lipsit de ochelari, nu i-ai putut deosebi… Iar dacă vrei dovada fizică, iat-o acolo!

Imaginea domului lui Sarton tremură şi Baley aşeză cu atenţie transmiţătorul pe birou, fără să-şi desprindă mâna de pe el.

Trăsăturile lui Enderby erau deformate de groază, iar ale lui Baley de încordare. R. Daneel părea indiferent.

– Daneel, ce era sclipirea aceea din culisa uşii? arătă detectivul.

– Două cioburi minuscule de sticlă, răspunse inexpresiv robotul. N-au însemnat nimic pentru noi.

– Vor însemna acum. Sunt fragmente de lentile concave. Măsuraţi-le proprietăţile optice şi comparaţi-le cu ale ochelarilor pe care-i poartă acum Enderby. Nu-i sparge , comisare !

Se repezi spre acesta şi-i smulse ochelarii din mâini. Îi întinse spre R. Daneel, gâfâind:

– Cred că asta constituie dovada clară că el a fost la dom anterior momentului ştiut până acum.

– Eu sunt convins, spuse R. Daneel. Acum înţeleg că cerebro-analiza comisarului m-a abătut complet de la pista reală. Te felicit, partenere Elijah!

Ceasul lui Baley arăta 24:00. Începea o nouă zi.

Comisarul îşi coborî încet capul pe braţe. Cuvintele i se auziră înăbuşit, printre suspine:

– A fost o eroare… O eroare… N-am vrut să-l omor.

Pe neaşteptate, lunecă de pe scaun şi rămase inert pe podea.

R. Daneel sări spre el, rostind:

– I-ai pricinuit un rău, Elijah. Asta nu este bine.

– Doar n-a murit, nu?

– Nu, este doar inconştient.

– O să-şi revină. Cred că stresul a fost prea mare pentru el. N-am avut încotro, Daneel, am fost nevoit să procedez în felul acesta. Nu aveam nici o dovadă concretă care să poată fi prezentată tribunalului, numai ipoteze. A trebuit să-l înghesui în colţ, să-l şicanez şi să prezint scenariul treptat, sperând că el va ceda. A cedat, Daneel. L-ai auzit mărturisind, da?

– Da.

– Ei bine, ţi-am promis că va fi în beneficiul Oraşului Spaţial, aşa că… Stai, îşi revine.

Comisarul gemu. Pleoapele îi tresăriră şi se deschiseră. Îi privi în tăcere pe cei doi.

– Comisare, vorbi Baley, mă auzi?

Enderby încuviinţă din cap apatic.

– Perfect. Ei bine, spaţialii au probleme mai importante pe cap decât să te pună pe tine sub acuzaţie. Dacă ai coopera cu ei…

– Ce? Ce?

În ochii comisarului începuse să înflorească un licăr de speranţă.

– Eşti probabil un personaj important în organizaţia medievalistă din Oraş, poate chiar la nivel planetar. Manipulează-i pe medievalişti în direcţia colonizării spaţiale. Îţi dau şi o idee pentru lozinca de propagandă: „Putem reveni la sol — dar pe alte planete!”

– Nu-nţeleg, bolborosi comisarul.

– Asta doresc spaţialii. Şi aşa să mă ajute Dumnezeu, asta-mi doresc şi eu acum, după o mică discuţie pe care am avut-o cu Fastolfe. Asta îşi doresc ei, mai mult decât orice. Venind pe Pământ şi stând aici în acest scop, riscă permanent să se îmbolnăvească şi moară. Dacă uciderea lui Sarton te va ajuta să împingi medievalismul în direcţia reluării colonizării galactice, probabil că o vor considera un sacrificiu meritoriu. Acum înţelegi?

– Elijah are dreptate, interveni R. Daneel. Ajută-ne, comisare, şi vom da uitării trecutul. Vorbesc în numele doctorului Fastolfe şi, în general, al oamenilor noştri. Desigur, dacă ai accepta să ne ajuţi doar pentru ca după aceea să ne trădezi, nu trebuie să uiţi că deţinem dovada vinei tale. Sper că înţelegi şi acest aspect. Este dificil pentru mine să îl menţionez.

– Nu voi fi condamnat? întrebă comisarul.

– Nu, cu condiţia să ne ajuţi. Lacrimile umplură ochii lui Enderby.

– Sigur că da. A fost un accident. Explică-le! Un accident. Am făcut ceea ce mi s-a părut corect.

– Dacă ne ajuţi, rosti Baley, atunci vei face ceea ce este corect. Colonizarea spaţială reprezintă unica salvare posibilă a Pământului. Îţi vei da seama de asta, dacă vei analiza problema fără prejudecăţi. Dacă vezi că nu reuşeşti, stai puţin de vorbă cu Fastolfe. Iar acum poţi începe să fii de ajutor, muşamalizând cazul R. Sammy. Declară că a fost un accident sau altceva. Închide dosarul!

Se sculă în picioare.

– Şi nu uita: eu nu sunt singurul care cunoaşte adevărul. Dacă încerci să scapi de mine îţi semnezi autodistrugerea. Tot Oraşul Spaţial ştie cine a fost ucigaşul. Ai înţeles asta, da?

– Nu mai este necesar să insişti, Elijah, spuse R. Daneel. Este sincer şi ne va ajuta. Toate acestea sunt evidente în cerebro-analiza lui.

– Bine. Atunci eu plec spre casă. Vreau să mă îngrijesc ca Jessie şi Bentley să reînceapă o existenţă normală. Şi vreau să dorm… Daneel, tu vei rămâne pe Pământ după plecarea spaţialilor?

– Nu am fost informat, răspunse robotul. De ce întrebi?

Baley îşi muşcă uşor buza.

– Nu crezusem că voi spune vreodată aşa ceva unui robot, însă… am încredere în tine. Ba chiar te admir. Eu sunt prea bătrân ca să părăsesc vreodată Pământul, dar când şcolile pentru emigranţi vor fi înfiinţate, voi avea grijă de Bentley. Poate dacă într-o bună zi, tu şi Bentley, împreună…

– Poate, încuviinţă R. Daneel inexpresiv.

Robotul se întoarse spre Enderby, care îi privea cu o expresie sfârşită, înapoia căreia se citea totuşi revenirea vitalităţii.

– Prietene Julius, spuse R. Daneel, am încercat să înţeleg unele remarci pe care Elijah mi le-a adresat mai devreme. Poate că am început să le înţeleg deoarece, în mod neaşteptat, mi se pare că distrugerea a ceea ce nu ar trebui să existe — mai precis, distrugerea a ceea ce voi, oamenii, numiţi „rău” — este mai puţin justificată şi mai puţin dezirabilă decât transformarea răului în ceea ce voi numiţi „bine”.