Isaac Asimov - Cavernele de oţel

— Bună ziua, domnule Baley.

— Salut, Vince. Cum merge treaba?

— Nu prea grozav, domnule Baley.

Privea în jur cu un aer flămând şi Baley se gândi: „Pare pierdut, pe jumătate mort… declasificat”.

Apoi, brusc, aproape gata să vorbească cu glas tare din cauza intensităţii sentimentelor, se întrebă: „Ce vrea de la mine?”.

— Îmi pare rău, puştiule, zise el neştiind ce altceva ar fi putut spune.

— Mă gândeam… că poate s-a ivit ceva…

Norris se apropie de Baley şi-i şopti la ureche:

— Cineva trebuie să pună capăt chestiei ăsteia. Acum o să-l dea afară pe Chen-low.

— Cum?

— N-ai auzit?

— Nu, n-am auzit. La naiba, el e C-3. Are zece ani de experienţă.

— Absolut de acord cu tine, dar o maşină cu picioare poate să facă tot ce face şi el. Cine-i următorul?

Vince Barrett le auzise schimbul de replici şi interveni:

— Domnule Baley?

— Da, Vince.

— Ştiţi ce se spune? Că Lyrane Millane, dansatoarea de pe subeter, este de fapt un robot.

— Asta-i o prostie!

— Credeţi? Se spune că pot construi roboţi care să arate exact ca oamenii, cu pielea dintr-un fel de plastic special.

Baley se gândi vinovat la R. Daneel şi constată că nu-şi mai găsea cuvintele. Se mulţumi să clatine din cap.

— Credeţi că deranjează pe cineva dacă mă plimb niţel pe-aici? întrebă tânărul. Îmi face bine să mai văd locurile astea.

— Dă-i drumul, puştiule.

Băiatul se îndepărtă, iar cei doi detectivi priviră după el.

— Se pare că medievaliştii au dreptate, comentă Norris.

— La ce te referi? La întoarcerea la sol?

— Nu , mă refer la roboţi. Înapoi la sol, ha! Bunul şi bătrânul Pământ are un viitor nelimitat. Atât doar că n-avem nevoie de roboţi.

— Opt miliarde de locuitori, mormăi Baley, şi uraniul pe ducă! Ce ţi se pare nelimitat?

— Şi ce dacă uraniul se va termina? O să-l importăm. Sau vom descoperi alte procese nucleare. Lije, omenirea nu poate fi oprită. Trebuie să fii optimist în privinţa ei şi să ai încredere în bunul şi bătrânul creier uman. Resursa noastră cea mai de preţ este ingeniozitatea şi ea nu se va termina niciodată!

Norris era de acum stârnit şi continuă:

— În primul rând, putem utiliza energia solară, care nu se va termina miliarde de ani. Putem construi staţii spaţiale în interiorul orbitei lui Mercur, care să acţioneze ca acumulatori energetici, de unde energia să fie transmisă spre Pământ prin fascicul direct.

Proiectul respectiv nu constituia o noutate pentru Baley. Zona speculativă a ştiinţei dezvoltase ideea aceasta de cel puţin o sută cincizeci de ani, dar transpunerea ei în practică fusese oprită de imposibilitatea, cel puţin deocamdată, de a obţine un fascicul suficient de îngust pentru a ajunge la o depărtare de optzeci de milioane de kilometri fără a se dispersa şi risipi în mod inutil. Baley îi reaminti colegului său acest lucru.

— Când va fi nevoie, se va rezolva, zise Norris. De ce-ţi faci griji?

Baley îşi imagină un Pământ care ar fi beneficiat de energie nelimitată. Populaţia ar fi putut continua să sporească. Fermele de enzime s-ar fi extins, iar culturile hidroponice s-ar fi intensificat. Energia era singura resursă indispensabilă. Minereurile puteau fi aduse din asteroizii nelocuiţi ai Sistemului Solar, iar dacă apa ar fi constituit vreodată o problemă, putea fi transportată de la sateliţii lui Jupiter. Ce naiba, chiar şi oceanele terestre puteau fi îngheţate şi ridicate pe orbită ca sateliţi de gheaţă! Acolo ar fi fost permanent la îndemână, gata de utilizat, iar fostele platforme oceanice s-ar fi transformat în suprafeţe de uscat ce puteau fi exploatate şi populate. Până şi carbonul şi oxigenul puteau fi păstrate în concentraţiile dorite pe Pământ, prin utilizarea atmosferei de metan a lui Titan[4] şi a oxigenului îngheţat de pe Umbriel[5].

Populaţia Pământului ar fi putut ajunge la un trilion sau două de locuitori. De ce nu? într-un timp, actuala cifră de opt miliarde fusese considerată o imposibilitate. Existase o vreme când o populaţie de numai un miliard ar fi fost considerată o imposibilitate. Dintotdeauna existaseră profeţi ai catastrofei malthusianiste, în toate generaţiile, începând din epocile medievale, şi de fiecare dată se dovedise că se înşelaseră.

Oare ce ar fi spus Fastolfe? O planetă cu un trilion de locuitori? Sigur că da, poate să existe, dar locuitorii ar fi dependenţi de aerul şi apa importate şi de rezervele de energie din stocatoarele aflate la optzeci de milioane de kilometri depărtare. Cât de instabil ar fi fost totul! Pământul ar fi fost şi ar fi rămas la un fir de păr de o catastrofa completă, ce putea fi declanşată la cea mai mică defecţiune a oricărei componente din mecanismul extins prin tot Sistemul Solar.

— Eu cred c-ar fi mai simplu ca o parte din surplusul de populaţie să emigreze, zise Baley.

Fusese mai degrabă un răspuns la tabloul pe care şi-l imaginase decât la spusele lui Norris.

— Cine ne-ar accepta? întrebă Norris cu amărăciune.

— Orice planetă nelocuită.

Celălalt detectiv se ridică şi-l bătu pe Baley pe umăr.

— Lije, mănâncă-ţi puiul şi revino-ţi. Sunt sigur că trăieşti cu pilule.

Se îndepărtă, chicotind.

Baley îl privi şi se strâmbă fără chef. Norris va răspândi vestea şi vor trece săptămâni bune până ce ironiştii de la birou (în toate birourile există câţiva) vor înceta cu glumele la adresa lui. Cel puţin scăpase de subiectele tânărului Vince, roboţilor sau declasificării.

Suspină şi împunse cu furculiţa în puiul rece şi destul de aţos.

Termină ultima firimitură de prăjitură cu nucă de enzime şi abia atunci R. Daneel îşi părăsi propriul birou (care îi fusese alocat în cursul dimineţii) şi se apropie de el.

— Care-i treaba? îl privi stingherit Baley.

— Comisarul Enderby nu s-a înapoiat, îl anunţă R. Daneel, şi nici nu se ştie când se va întoarce. I-am spus lui R. Sammy că ne vom folosi de cabinetul lui şi să nu permită intrarea nimănui cu excepţia comisarului.

— Pentru ce-l vom folosi?

— Pentru confidenţialitate. Sunt sigur că eşti de acord că trebuie să ne plănuim următoarea mişcare. La urma urmelor, nu intenţionezi să abandonezi ancheta, nu?

Era exact ceea ce Baley ar fi dorit cel mai mult să facă, dar în mod evident n-o putea spune. Se ridică şi porni spre cabinetul lui Enderby. După ce intrară, vorbi:

— Ce s-a-ntâmplat, Daneel?

— Partenere Elijah, începu robotul, încă de aseară nu te mai comporţi ca de obicei. Aura ta mentală a suferit o modificare evidentă.

Un gând îngrozitor înflori brusc în mintea lui Baley.

— Eşti telepat? exclamă el.

Era o posibilitate care, într-un moment mai puţin agitat, nici nu i-ar fi trecut prin minte.

— Nu, desigur, răspunse R. Daneel.

Panica lui Baley se risipi.

— Atunci ce naiba vrei să spui prin referirea la aura mea mentală?

— Este o expresie pe care o utilizez pentru a descrie o senzaţie pe care nu o împărtăşeşti alături de mine.

— Ce senzaţie?

— Este dificil de explicat, Elijah. Aminteşte-ţi că, iniţial, am fost proiectat pentru a studia psihologia umană pentru oamenii noştri din Oraşul Spaţial.

— Da, ştiu. Ai fost adaptat la munca detectivistă prin simpla instalare a unui circuit de dorinţă justiţiară.

Baley nu se sinchisi să-şi ascundă sarcasmul din glas.

— Aşa este, Elijah, dar designul meu rămâne în esenţă nemodificat. Am fost construit pentru cerebro-analiză.