Isaac Asimov - Cavernele de oţel

— Pentru analizarea undelor cerebrale?

— Exact. Analiza se poate efectua prin măsurători ale câmpului cerebral, fără necesitatea contactului direct cu electrozii, dacă există un receptor corespunzător. Mintea mea este un asemenea receptor. Principiul acesta nu se aplică pe Pământ?

Baley nu ştia. Ignoră întrebarea şi întrebă precaut:

— Ce obţii din măsurarea câmpului cerebral?

— Nu citesc gândurile, Elijah, ci percep emoţii şi, în primul rând, pot analiza temperamentul, impulsurile de bază şi atitudinile unui om. De exemplu, am stabilit incapabilitatea de a ucide a comisarului Enderby, ţinând seama de circumstanţele din momentul crimei.

— Şi pe baza afirmaţiei tale, spaţialii au fost de acord să-l elimine din rândul suspecţilor?

— Da. Era perfect sigur să o facă. În această privinţă, sunt o maşinărie foarte precisă.

Un alt gând îl fulgeră pe detectiv.

— Stai puţin! Comisarul Enderby n-a ştiut că este cerebro-analizat, aşa-i?

— Nu era necesar să îi fie rănite sentimentele.

— Vreau să zic… ai stat pur şi simplu şi l-ai privit, nu? Fără aparate, electrozi, ace sau grafice?

— Bineînţeles. Sunt o maşinărie autonomă.

Baley îşi muşcă buza inferioară, furios şi întristat. Fusese singura nepotrivire rămasă, unica ambiguitate prin care s-ar mai fi putut încerca o tentativă disperată de a atribui crima celor din Oraşul Spaţial.

R. Daneel afirmase despre comisar că fusese cerebro-analizat, iar după o oră, Enderby însuşi, aparent inocent, negase orice cunoştinţă despre termenul respectiv. În tot cazul, nici un om care trecuse prin experienţa zguduitoare a unor encefalografii realizate cu electrozi şi aparate înregistratoare sub bănuiala de crimă n-ar fi putut să nu rămână cu o impresie clară despre cerebro-analiză.

Acum însă discrepanţa respectivă se evaporase. Comisarul fusese cerebro-analizat şi habar nu avusese. Atât R. Daneel cât şi Enderby spuseseră adevărul.

— Ei bine, rosti Baley, ce-ţi spune cerebro-analiza despre mine?

— Faptul că eşti tulburat.

— Asta-i o mare descoperire, nu? Este firesc să fiu tulburat.

— Se poate specifica totuşi că tulburarea ta se datorează unui conflict de motivaţii interioare. Pe de o parte, devotamentul faţă de principiile profesiunii te impulsionează să examinezi cu atenţie conspiraţia pământenilor care ne-au urmărit aseară. O altă motivaţie, la fel de puternică, te împinge în direcţia opusă. Toate aceste sentimente sunt clar vizibile în câmpurile electrice ale celulelor tale cerebrale.

— La naiba cu celulele mele cerebrale! O să-ţi zic de ce n-are nici un rost să investigăm aşa-zisa ta conspiraţie. Pentru că n-are nici o legătură cu crima. Am crezut că s-ar putea să aibă, recunosc asta. Ieri, în cantină, am crezut că eram în primejdie. Dar ce s-a-ntâmplat? Ne-au urmărit, i-am pierdut repede pe benzi… şi gata! N-a fost în nici un caz acţiunea unor oameni bine organizaţi şi disperaţi.

Propriul meu fiu a descoperit destul de uşor unde înnoptam. A sunat pur şi simplu la Departament. N-a fost nevoie nici măcar să se identifice. Aşa-zişii noştri conspiratori ar fi putut proceda la fel, dacă ar fi dorit realmente să ne facă rău.

— Şi nu au procedat la fel?

— În mod evident, nu. Dacă ar fi dorit răzmeriţe, ar fi putut declanşa una la magazinul de pantofi, totuşi s-au retras cu coada între picioare din faţa unui om cu un blaster. De fapt, a unui robot cu un blaster, despre care ar fi trebuit să ştie că-i incapabil să-l utilizeze, după ce ţi-ar fi recunoscut identitatea. Ei sunt medievalişti, nişte ţicniţi. Tu n-aveai de unde să ştii asta, dar eu trebuia să-mi fi dat seama. Şi ar fi trebuit să-mi fi dat seama, dacă întreaga situaţie nu m-ar fi făcut să gândesc în termenii cei mai idiot de melodramatici.

Îţi repet, eu cunosc genul de oameni care devin medievalişti. Sunt indivizi slabi, visători, care descoperă că viaţa este prea dură pentru ei şi se pierd într-o lume ideală a trecutului, care n-a existat, de fapt, niciodată. Dacă ai putea să cerebro-analizezi o întreagă mişcare aşa cum faci cu un individ, ai descoperi că, la fel ca Julius Enderby, nici medievaliştii nu sunt capabili de crimă.

— Nu pot accepta afirmaţia ta, spuse fără grabă R. Daneel.

— Ce vrei să zici?

— Convertirea ta la această ipoteză este prea bruscă. În plus, există anumite discrepanţe. Ai stabilit întâlnirea cu dr. Gerrigel cu câteva ore înainte de cină. La momentul respectiv nu ştiai despre sacul meu alimentar şi nu m-ai fi putut suspecta ca asasin. Atunci, de ce ai apelat la el?

— Te suspectam de pe atunci.

— Iar în noaptea trecută ai vorbit în somn.

Baley holbă ochii.

— Ce-am spus?

— Doar un singur cuvânt, Jessie”, pe care l-ai repetat de câteva ori. Bănuiesc că te refereai la soţia ta.

Baley îşi lăsă muşchii încordaţi să se relaxeze şi murmură Zguduit:

— Am avut un coşmar. Ştii ce-nseamnă asta?

— Desigur nu pot să ştiu din experienţă personală. Conform definiţiei dicţionarului, este un vis urât.

— Şi ştii ce-i un „vis”?

— Şi în acest caz, cunosc numai definiţia oferită de dicţionar. Este o iluzie a realităţii care se petrece în timpul suspendării temporare a gândirii conştiente pe care o numiţi „somn”.

— Bun, sunt de acord cu asta. O iluzie… Uneori, iluziile pot părea al naibii de reale. Ei bine, am visat că soţia mea se găsea în pericol. Este un gen de vis pe care oamenii îl au frecvent. Am strigat-o în somn — lucru care se poate întâmpla în asemenea circumstanţe. În privinţa asta, mă poţi crede pe cuvânt.

— Cu multă plăcere. Dar toate acestea ridică o întrebare: Cum a aflat Jessie că sunt robot?

Detectivul simţi că-i asudă din nou fruntea.

— Vrei s-o luăm iar de la capăt? Zvonul…

— Scuză-mă că te întrerup, partenere Elijah, dar nu există nici un zvon. Dacă ar fi existat, azi întregul Oraş New York ar fi fost pradă agitaţiei. Am verificat rapoartele sosite în Departament şi nu este cazul de aşa ceva. Practic, nu există un asemenea zvon. Prin urmare, cum a descoperit soţia ta?

— Sfinte Iosafat! Ce vrei să spui? Crezi că nevastă-mea este membru al… al…

— Da, Elijah.

Baley îşi încleştă mâinile, strângându-le cu putere.

— Ei bine, nu este, şi nu vom mai discuta ipoteza asta.

— Reacţia aceasta nu te caracterizează, Elijah. În cursul misiunii m-ai acuzat de două ori de crimă.

— Şi ăsta-i modul prin care mi-o plăteşti acum?

— Nu sunt sigur că înţeleg ce anume vrei să spui. Desigur, apreciez promptitudinea ta în a mă suspecta. Aveai motivele tale. Ele erau greşite, dar puteau foarte bine să fi fost corecte. Dovezi la fel de puternice indică acum spre soţia ta.

— Ca ucigaşă? Ce dracu', Jessie nu i-ar face rău nici duşmanului ei celui mai mare. N-ar fi putut pune piciorul în exteriorul Oraşului. N-ar fi… Auzi, dac-ai fi fost făcut din carne şi oase, te-aş fi…

— Nu fac altceva decât să afirm că ea este membru al conspiraţiei. Cred că ar trebui anchetată.

— Nici nu poate fi vorba despre aşa ceva! Ascultă-mă cu atenţie. Medievaliştii nu vor să ne facă felul. Ei nu-şi rezolvă problemele în felul ăsta. Doresc totuşi să te scoată din Oraş şi asta-i evident. Şi caută s-o facă printr-un fel de atac psihologic. Caută să ne facă viaţa grea amândurora. Ar fi putut foarte uşor să descopere că Jessie este soţia mea şi ar fi fost o mişcare evidentă din partea lor să-i strecoare zvonul că eşti robot. Jessie este ca orice alt pământean — nu-i plac roboţii. N-ar fi dorit să mă asociez cu un robot, mai ales dacă ar fi apreciat că asta implica pericole… şi implică, fără doar şi poate. Îţi spun că medievaliştii au avut succes. Ea m-a implorat toată noaptea să abandonez cazul ori să te scot cumva din Oraş.